Atâtea lucruri de învăţat, atât de puţin timp

Îmi amintesc prima dată când am protestat vehement. Aveam 6 ani, bunica mă obliga să mănânc ciulama, însă eu nu voiam să fac asta. Am răsturnat farfuria.

*

Protestul este printre primele forme de comunicare pe care le cunoaştem. Fie părintele protestează împotriva vreunui cuvânt sau gest de-al copilului, câteodată spre a-l proteja, în majoritatea timpului spre a se impune, fie copilul protestează, mai întâi inconştient (plâns, ţipat), apoi coordonat împotriva dorinţelor părintelui asupra-i. Printr-un gest simplu, ca al meu, răsturnarea unei farfurii, dau de înţeles că ceea ce unul sau altul crede că e bine pentru mine, eu s-ar putea să dezaprob.

*

Protestul este permanent în vieţile noastre. Nu trebuie să fie o activitate de grup, nu trebuie să fie televizat, nu trebuie să fie mereu împărtăşit. Protestul pleacă mai degrabă de la un suflu intim, un soi de junghi al dreptăţii care nu ne lasă să dormim şi care se vrea expus. El nu vine ca simplă o opoziţie la ceea ce există, ci mai degrabă sub forma unui adevăr care să-l ajute pe protestatar să trăiască mai în acord cu ceea ce-n sufletul lui ştie că e cum trebuie.

*

Protestăm în faţa părinţilor, a iubiţilor, a prietenilor, a şefilor, a colegilor şi lăsând deoparte protestul ca faţetă a egoismului şi numai asta, adică vrerea personală nu-i şi justificată, e doar un moft, protestul devine o dorinţă de a arăta ceea ce-i drept.

*

Astfel, funcţia de protest într-o societate are obiectivul de a semnala nebinele. Şi atât! Unii spun: “Ok, protestezi, dar ce pui în loc? Ce alternative ai?” Cred că nu e treaba protestatarului să vină cu soluţii, e treaba legiuitorului. Protestul în stradă vine ca o tragere de urecehe finală când alte semnale pe care poate le-ai transmis nu sunt ascultate. Protestul e momentul când, laolaltă cu alţii care simt la fel ca tine, poţi spune, în propria-ţi cetate, aşa cum poate spui în propria familie sau la locul de muncă, că ceva nu e bine şi că trebuie îmbunătăţit.

*

Că Time a zis că protestatarul a fost personajul anului 2011, mi s-a părut drăguţ. Din punctul meu de vedere nu a sărbătorit neapărat personajul care iese în stradă şi strigă că vrea schimbare şi afişează bannere, ci capacitatea mereu prezentă, câteodată latentă, de a rămâne alert vizavi de propriile nevoi, deci mereu racordat la sursa internă care nu ne minte niciodată – sufletul, intuiţia, Dumnezeu.