Campanii, Oameni, Timp liber

Un sat din România pe harta frumuseții

Când am primit invitația de la Avon de a-i însoți în satul Valea Părului din comuna Beceni, județul Buzău pentru o zi de frumusețe acordată fetelor și femeilor din sat, ideea mi s-a părut genială. Atât de mișto încât, până în preajma plecării, nici nu mi-a trecut prin cap că, de fapt, sensul de bază al numelui face referire la fruct. Sunt deșteaptă uneori, nu?

Peste 30 de femei (și un bărbat, fotograful) ne-am strâns sâmbătă dimineață în parcarea din fața cafenelei (and more) Manufaktura din Piața Victoriei, o zonă la 10 minute de mers de unde locuiesc, și una dintre preferatele mele din oraș datorită atmosferei relaxate și locurilor de ieșit cu prietenii, dacă vrei să o arzi puțin mai fancy pentru o zi. Continuă lectura →

Standard
Timp liber

Un weekend în Târgu Mureș și Sibiu

Înainte să încep să-ți povestesc pe unde m-am plimbat și ce am făcut, trebuie să-ți spun că poza de mai sus e făcută-n satul Axente Sever (între Mediaș și Sibiu), în turnul cetății care e acum muzeu. Ca să ajungi unde sunt eu în poză trebuie să urci multe scări și să te apleci de mai multe ori, însă efortul merită pentru că priveliștea e minunată. În plus, ai mai multe clopote și, deși ești rugat încă de la intrarea în turn să nu tragi de ele, să te abții e foarte greu (spune-i cuiva să nu facă un lucru și numai la acel lucru se va gândi pe urmă).

Sâmbătă dimineața am plecat în direcția Târgu Mureș cu un plan clar, să vedem ultimul spectacol în regia lui Bobi Pricop, TEROARE, la Teatrul Național din Târgu Mureș. Despre Bobi Pricop v-am mai povestit după ce, în 2017, am văzut spectacolul ”O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, apoi am mers și la Craiova să văd un spectacol regizat de el, AUTORUL, iar acum pe acesta despre care îți povestesc. Continuă lectura →

Standard
Campanii, comunicare, Oameni

O casă pentru tine, un acasă pentru un copil

Aproape 40% din copiii din România se duc la culcare flămânzi, nu au suficiente haine, nu au suficienți pantofi și, despre educație, cu greu mai poate fi vorba în aceste condiții. De aceea, unii dintre părinții acestor copii aleg să îi lase în grija statului unde, cred ei, că acestor copii le va fi mai bine, că cineva va avea grijă de ei și că vor avea ce să mănânce. Mi se pare o cifră tragică din mai multe puncte de vedere:

  1. Că sunt atât de mulți copii care o duc atât de rău
  2. Că sunt atât de mulți adulți care o duc atât de rău
  3. Că lipsa de educație se perpetuează
  4. Că arată lipsa unui sistem social care să funcționeze.

Și despre cifra asta de 40% ar mai fi multe de spus. Continuă lectura →

Standard
Campanii, Oameni, Timp liber

Am muncit o zi pe șantierul Hospice Casa Speranței din Brașov

În 1995, părinții tatălui meu au murit la o diferență de câteva luni unul de celălalt. Bunicul a murit într-un cămin de bătrâni de insuficiență cardio respiratorie după o lungă și grea suferință din cauza bolii Parkinson cu care s-a luptat timp de aproape cinci ani de zile și care, spre sfârșit, l-a imobilizat la pat. Bunica a avut grijă de el în tot acest timp, însă un cancer spontan și agresiv a pus-o și pe ea la pat, astfel încât tata și cei trei frați ai lui au început pe rând să-și ia concediu ca să aibă grijă de el, până când căminul a devenit singura soluție ca lucrurile să fie ținute, cât de cât, sub control. Sora lui tata a luat-o pe bunica la ea acasă și a îngrijit-o până la final. Amândoi erau oameni în vârstă, bolile amândurora deveniseră agresive și tata alături de frații lui au făcut tot ce au putut ca să le fie bine părinților.

Când mă gândesc la situația de atunci îmi dau seama cât de mult i-ar fi ajutat și pe bunici, și pe tata și frații lui un loc ca Hospice Casa Speranței din Brașov, primul centru din România, înființat în 2001, care oferă servicii gratuite de îngrijire paliativă unui număr de peste 2000 de copii și adulți cu boli terminale, în fiecare an. Ce ar fi însemnat, atât pentru bunicii mei, cât și pentru tata și frații lui, să beneficieze de acest ajutor specializat, de care România încă duce lipsă pentru că, în ciuda eforturilor mari și bunei organizări, Hospice Casa Speranței deservește doar 9% dintre bolnavii terminali din România și familiile acestora. Vă dați seama, deci, cam câți oameni cu boli terminale în această țară se chinuie pe cont propriu să ducă o viață decentă până la finalul zilelor atunci când nu au acces la servicii specializate. Suferința lor e de neimaginat! Continuă lectura →

Standard
Timp liber

Cină la 50 de metri deasupra orașului

La sfârșitul săptămânii trecute am avut o șansă pe care mi-o doream de multă vreme, dar pentru care nu mă mobilizasem niciodată cu adevărat, să o duc la capăt. Însă când Engie Romania mi-a trimis invitația pe mail a fost o zi super fericită și mi-am dat seama, încă o dată, că cele mai nebune dorințe devin realitate prin moduri la care nu ne așteptăm. Ce urma să se întâmple? Am luat cina la 50 de metri deasupra orașului alături de alți bloggeri și de Dinner In The Sky.

Poate te întrebi de ce Engie Romania ar oferi un astfel de moment și de ce, în ultimul an, e un brand pe care l-ai văzut la tot felul de evenimente și festivaluri prin țară. De ce, pe scurt, o companie de electricitate și gaz ar vrea să fie plăcută de public. În primul rând, Engie Romania este în acest an unul dintre sponsorii principali de la Bucharest Street Food Festival, eveniment care a avut loc la Romexpo în București în ultimele patru zile și care se încheie azi. Continuă lectura →

Standard
Oameni, Timp liber

#Interviu Andreea Vasile: mă bucur de ceea ce fac și încerc să nu complic viața pe care o trăiesc cu planuri și așteptări

Site-ul iLUX.ro, prin Suzana Metin, m-a invitat să răspund la câteva întrebări despre cine sunt, ce gândesc și ce îmi place să fac în timpul meu liber și nu numai. Citește mai jos o parte din interviu, iar pe restul pe site-ul iLUX.ro.

Motto-ul tău pare să fie – Atât de multe de trăit, atât de puțin timp. Ce îți dorești să trăiești mult, dar simți că nu ai suficient timp?

Andreea Vasile: Și eu, ca mulți alții, trăiesc sentimentul că nu am suficient timp să fac tot ce îmi doresc. Deși, la fel de adevărat e și faptul că, dacă mi-aș da mai mult silința, cu sigurață mi-aș putea organiza mai bine timpul. Însă, în realitate, sunt printre cei care, în timpul ”mort”, ajung să scrolleze telefonul mobil, să citească sau să viseze cu ochii deschiși. Sunt prinsă între activitățile concrete pe care le fac și activitățile pe care mi-ar plăcea să le fac, dar nu mă mobilizez niciodată să le și duc la îndeplinire. De exemplu, sportul. Continuă lectura →

Standard
Internațional, Oameni

Cu moartea-n față: povestea lui Claire Wineland

Pe 3 septembrie, la 21 de ani, Claire Wineland din Statele Unite ale Americii a murit. Așa am aflat și eu de ea, pentru prima dată, după ce am citit un articol despre moartea ei pe site-ul BBC. Apoi prieteni și cunoștințe au început să posteze pe paginile lor de Facebook un video cu Claire, parte dintr-un film despre ultimii ei ani de viață, realizat de regizorul Justin Baldoni și intitulat ”My Last Days.” Așa am reușit, dintr-un articol în altul și dintr-un video în altul, să aflu mai multe despre Claire și să înțeleg de ce viața ei a fost inspirație pentru mulți oameni.

Majoritatea dintre noi suntem sănătoși și avem o viață întreagă prilejul să trăim cum ne dorim și să facem toate lucrurile la care visăm. Cu toate acestea, pentru mulți dintre noi, viața pare mai degrabă o povară, un drum încâlcit căruia încercăm să îi dăm un sens, astfel încât, la un moment dat, să avem măcar sentimentul că știm ce facem. E, uneori, nevoie de oameni precum Claire, care are orele numărate, să ne ajute să ne revenim în fire, să începem să fim mai puțin plângăcioși pentru toate nimicurile și mai curajoși și implicați în legătură cu lumea în care trăim, să nu mai reducem tot ce se întâmplă la propriile persoane și să începem să ne vedem ca parte dintr-un întreg care fără noi nu ar funcționa, poate, la fel de bine. Să ne vedem, până la urmă, drept niște norocoși că avem privilegiul de a experimenta viața, cu bune și rele. Continuă lectura →

Standard