Mulți o cunosc pe Sanda Nicola de la TV, un domeniu în care a muncit peste 20 de ani și care i-a adus multe satisfacții, un drum pe care îl cunoaște bine și-n care se simte confortabil pentru că îi știe toate fețele. Dar dacă asta nu mai este, pentru unii oameni, de ajuns? Dacă, în ciuda unui punct maxim pe care l-ai atins și de unde îți poți face meseria cu siguranță și cu liniște, asta nu mai e suficient?
Evenimentele noi din ultimii ani din viața Sandei și sentimentul că televiziunea a fost pentru o Sanda care, între timp, și-a schimbat dorințele și prioritățile, au făcut-o să-și dea seama că este timpul pentru altceva, pentru un nou job și, implicit, pentru o nouă viață. Oricum urmau să arate lucrurile, un lucru era sigur, totul avea să se întâmple alături de familia ei, de soțul Liviu Iolu, coordonator de comunicare al delegaţiei USR Plus în Parlamentul European și de fiica Agnes. Citește în continuare „Sanda Nicola crede în puterea educației și-și oferă un nou început datorită ei”→
Pe 23 mai 2019, la ora 6.50 dimineața, pe ruta nordică, dinspre Tibet, cu oxigen suplimentar și însoțită de un Sherpa, Otilia a atins cel mai înalt vârf din lume, de 8.848m.
Finanțistă, matematiciană, ciclistă, alpinistă, marinar amator, câteodată scriitoare și, de la începutul acestui an, prima femeie din România care a reușit să escaladeze cel mai înalt vârf din lume, Everestul. Otilia Ciotău, de 38 de ani, a avut un vis și, cu mult antrenament și încredere, l-a dus la capăt. ”Sunt un om care visează mult,” spune ea.
Otilia locuiește în Washington D.C., SUA, unde lucrează la Banca Mondială, însă e originară din Suceava. A crezut mereu în steaua ei norocoasă și-n muncă. ”Visul te împinge dincolo de zona de confort și te ajută să explorezi teritorii – atât în interiorul tău, cât și în exterior – care ar rămâne altfel necunoscute,” explică Otilia, care a realizat ascensiunea pe Everest pentru a-și demonstra că poate să facă asta, dar și pentru a le încuraja pe fetele și femeiele de pretutindeni că, orice își propun, pot reuși, și că nu au nevoie de niciun fel de permisiune pentru a face orice își doresc.
Am vorbit cu Otilia Ciotău despre cum a luat naștere visul ei, despre cum s-a pregătit pentru el și despre ce a însemnat să urce până la 8.848m, cu patru coaste fracturate și-un ghid indiferent. ”În viață te confrunți în permanență cu urcușuri și coborâșuri și este în regulă să fie așa,” crede Otilia.
Când ți-a venit ideea de a urca pe cel mai înalt vârf al lumii, pe Everest?
Chiar dacă nu erau munți în apropierea orașului în care am crescut, jocul meu preferat când eram copil era să „escaladez”. De ce? Pentru că mă atrăgea atât provocarea de a ajunge sus, cât și perspectiva diferită pe care o aveai de acolo. De fiecare dată când ajugeam sus, vârtejul de gânduri dispărea în mod magic și puteam să fiu în armonie cu mine, natura sau orașul. Așa că am găsit o metodă să urc în fiecare copac și aproape pe fiecare clădire din cartier, chiar după ce vecinii care m-au zărit, mi-au alertat părinții, care mi-au interzis total acest tip de joc.Aveam paisprezece ani când am citit despre Constantin Lăcătușu, primul român care a urcat pe Everest. Trecusem de vârsta cu urcatul în copaci și citeam tot mai mult despre munți, așa că știrea cu prima ascensiune a unui român m-a făcut să visez să ajung acolo într-o zi. Am ajuns să fac liste după liste cu munții pe care urma să-i escaladez. Toate listele începeau cu același nume, Everest. Cum în familia mea majoritatea timpului era dedicat studiului științelor exacte, iar sportul și timpul petrecut în natură erau neglijate aproape total, m-am gândit că e imposibil pentru mine să ajung vreodată acolo. Ce nu am știut atunci, dar am aflat mai târziu, este că, studiind matematica și concentrându-mă pe rezolvat probleme dificile, îmi antrenam de fapt mintea și voința și că acest tip de antrenament era la fel de important pentru o expediție pe Everest ca antrenamentul fizic.
Otlia Ciotău a avut un vis și l-a îndeplinit
De ce ți-ai dorit să urci pe Everest în condițiile în care nu ești alpinistă profesionistă și nici sportul, așa cum spui, n-a făcut parte din viața ta pentru multă vreme?
Am pus visul cu urcatul pe Everest deoparte pentru mulți ani ca să studiez finanțe și matematică și să construiesc o carieră. Până când, într-o zi, în timp ce lucram la un proiect care este foarte aproape de sufletul meu, am înțeles că a venit momentul ca visul meu să fie scos de la naftalină. Proiectul despre care vorbesc este “girl empowerement” și urmărește încurajarea fetelor și femeilor tinere în construirea încrederii în sine pentru a avea curajul de a visa la lucruri mari și a porni în îndeplinirea acestor vise. Visul meu era un fel de “frumoasa din pădurea adormită” și se treazea la viață după mai bine de douăzeci de ani. Acum lucrurile erau diferite pentru că eram o persoană sportivă și petreceam mult timp în aer liber, pe bicicletă sau colindând pe culmile din parcul național Shenandoah. M-am gândit că dacă reușesc să îndeplinesc un vis care mi s-a părut imposibil pentru douăzeci de ani, fetele care vor auzi povestea mea nu vor lăsa atât de mulți ani să treacă fără a încerca să își îndeplinească visele care lor li se par imposibile.
Ce înseamnă pentru tine ”girl empowerment”? De ce a fost important să dai ascensiunii tale o valoare simbolică ?
“Girl empowerment” pentru mine înseamnă să ajuți o fată să înțeleagă ce resurse nebănuite are la dispoziție înăuntrul ei. De ce este important pentru mine să încurajez fetele să aibă încredere în ele și să lupte pentru a deveni cine își doresc de fapt să fie? Pentru că, pentru mult timp în copilărie, mi-a lipsit încrederea de sine. Nu determinarea sau curajul, ci încrederea în șansele de reușită a ceea ce voiam de fapt să fac și să devin. Suntem tentați să credem că cineva care a reușit în viață a fost întotdeauna un învingător și a avut la dispoziție circumstanțele favorabile pentru a reuși. Dar lucrurile nu stau tocmai așa, din contră. Ascultând istorisiri ale femeilor care au eșuat de multe ori înainte de a reuși, în ciuda șanselor aproape de zero, m-a făcut să mă îmbarc în proiecte dificile și să le duc, de multe ori, cu succes la bun sfârșit. De aceea, m-am gândit că pot să îmi împlinesc visul „imposibil” și să inspir la rândul meu, dând înapoi societății ceva din “înțelepciunea” la care am avut acces acum mai bine de douăzeci de ani.
Suntem diferiți, și pe unii dintre noi ne motivează mai mult ce putem să facem pentru alții decât ce putem să facem pentru noi pentru că e important și pentru că are altă semnificație. Dacă aș fi încercat să urc pe Everest numai pentru a-mi urma visul, poate aș fi renunțat la ascensiune încă din tabăra avansată, chiar mai devreme. Știind că nu urc numai pentru mine, ci pentru a inspira cine știe câte fete să aibă încredere în sine și să îndrăznească chiar dacă simt că e imposibil, m-a ajutat să continui să urc chiar atunci când condițiile au fost foarte potrivnice. De multe ori aveam lacrimi în ochi pentru că rucsacul greu făcea cele patru coaste fracturate să se deplaseze, dar am continuat să urc, spunându-mi că durerea e pentru câteva săptămâni, pe când reușita – dacă are loc – va dăinui pentru totdeauna și va inspira cine știe câte alte reușite.
Despre cel mai prețios cadou pe care mi l-au făcut părinții mei și de ce cred că m-a ajutat enorm în viață.
Pentru fiecare dintre noi părinții contează. Indiferent de relația pe care am avut-o cu ei, bună sau mai puțin bună, de modul în care s-au purtat cu noi și ne-am purtat cu ei, de momentele bune împreună sau cele care au lăsat de dorit, existența lor ne șlefuiește într-un fel sau altul. Citește în continuare „Darul”→
Proiectul video ”Oamenii dreptății” îți arată câteva dintre cele mai importante aspecte ale justiției din România prin ochii câtorva specialiști din domeniu.
În România, subiectul justiției naște multe pasiuni. Îndoiala care plutește asupra unui domeniu vital pentru orice societate a transformat justiția română într-o temă de discuție despre care aproape fiecare are câteva ceva de spus. De la schimbări continue la care e supusă până la sentimentul pe care mulți îl au că e coruptă, adesea ne simțim în ceață și descoperim că, de fapt, nu știm prea bine care-i treaba cu ea. Citește în continuare „Oamenii dreptății te ajută să înțelegi cum funcționează justiția în România”→
Află cum a fost prima călătorie în Peru realizată de Rezan, un om cu care, în ultimii doi ani, am văzut India și Nepal și cu care anul acesta voi merge în Vietnam.
Ioana Șerban a mers cu Rezan într-o călătorie pentru a treia oară. S-a întâmplat în acest an, în Peru, o destinație nouă în lista cu aventuri ale lui Rezan. ”Călătoriile cu Rezan au însemnat pentru mine mai mult decât un concediu, sunt doza de aventură, nebunie, veselie, schimbare, transformare, acceptare, apreciere, magie de care am nevoie. Cred că sunt dependentă,” recunoaște ea.
Continui seria de interviuri cu oameni care călătoresc cu Rezan pentru că fiecare dintre ei are o altă percepție asupra experiențelor atât de bogate. Cu Rezan, nicio destinație nu e o simplă schimbare dintr-un loc A într-un loc B, ci o călătorie de senzații, emoții și transformări interioare, dacă te lași purtat de nou, de autentic, de original. Citește în continuare „De la visare cu ochii deschiși la realitate: Peru”→
Tot ce oferă femeilor cu care lucrează, Cori Grămescu a testat, mai întâi, pe pielea ei. Unicitatea lui Cori vine din luciditatea ei și capacitatea de-a se autoanaliza, așa că informațiile pe care le are și învățămintele pe care le trage sunt actualizate mereu și, implicit, mereu actuale.
Cori Grămescu face parte din primul val de instructori și antrenori de fitness din România, dintr-o vreme în care fitness-ul și discuțiile despre alimentație și stil de viață sănătos nu erau la fel de populare ca azi. E antreprenoare, conduce sala ei de fitness dedicată femeilor, LadyFit Gym (cu 2 sedii, la Unirii și Aurel Vlaicu/Pipera, ambele în București) și oferă consultanță în nutriție și lifestyle. E doar o mică parte din toate activitățile pe care le are Cori, dar e esența. Citește în continuare „Află de la Cori Grămescu de ce un stil de viață sănătos înseamnă să fii bine cu tine”→
Am vrut să scap de povara epilatului la fiecare trei zile, așa că am încercat aparatul care promite să facă din epilat o amintire.
Sunt una dintre norocoasele care n-au avut niciodată probleme cu pilozitatea. Am păr pe corp, ca orice om, însă nu a reprezentant vreodată un stres așa cum, în jurul meu, el a fost pentru alte fete, femei și chiar bărbați. Înainte să vă povestesc despre experiența mea cu epilarea definitivă, vreau să subliniez că felul în care o femeie sau un bărbat își poartă părul pe corp e o alegere personală și de … gust. Să ai păr pe corp e natural și normal așa că, cu păr sau fără păr, oricare variantă e în regulă. Citește în continuare „Depilarea cu Depilight PRO, ”cel mai complex laser de epilare definitivă””→
Scriu în jurnal de când eram în liceu. Caietele cu gândurile mele sunt acasă, la părinți. Pe cele care sunt la îndemână, le mai citesc din când în când, surprinsă că multe dintre gândurile din adolescență le regăsesc în mine și acum, ca pe niște visuri care m-au urmărit în toți acești ani, așteptând să se împlinească. În rândurile pe care le vei citi mai jos poți să mă cunoști pe mine, la 19 ani, adică cea care eram în urmă cu 15 ani și, totuși, nu cu foarte mult diferită de cine sunt acum, în esență. Le redau aici pentru că e un adevăr succint, dar personal, după care m-am ghidat mereu și care mi-a adus mereu bucurii și împliniri.Citește în continuare „Să crezi în steaua ta, să-ți vezi de drumul tău”→
Clara Durán are 28 de ani și este artist vizual. ”Baza mea este fotografia, pe care o integrez cu mai multe formate media, pictură, poezie, sunet și video. Nucleul meu de cercetare este apa și imaginația materiei prin sinestezie. Aprofundez relația omului cu natura oferind experiențe senzoriale prin instalații expoziționale. Pentru mine, a călători înseamnă a deschide un nou portal, a înțelege lumea printr-o altă prismă, dintre milioanele care sunt, a trezi ceva necunoscut în mine și a captura aceste emoții prin fotografie,” spune Clara, care a fost una dintre călătoare în prima aventură în Peru organizată recent de Rezan.
Pentru că merg de doi ani de zile în călătorii cu Rezan și până acum, alături de el, am vizitat India și Nepal, iar anul acesta voi ajunge în Vietnam, sunt curioasă să aflu cum percep și alți oameni, care au experiențe similare cu ale mele, destinațiile în care ajung. Mai ales că nicio călătorie cu Rezan nu e o simplă vizită a unui alt loc, ci un rollercoaster de emoții, revelații și promisiunea reîntoarcerii în călătorii viitoare. Citește în continuare „În inimă pentru totdeauna: Peru”→
