20160925_142414
Oameni, Timp liber

În băncile primei Școli Românești din Șcheii Brașovului

-Vasile Andreea Ioana!

-Prezent!

Îmi imaginez că la început de secol 16 prezența la școală se făcea așa cum am prins-o și eu în anii mei de școală. Apoi, când se consemna cine e și cine nu e la oră, începea învățarea propriu-zisă a lecției. Oare cine a stat în băncile acestei școli în care mă aflu și eu? Încerc, cu puterea imaginației, să mă duc cu sute de ani în urmă, pe când cartea și limba română își făceau loc în viețile localnicilor (primele cursuri aici în limba română au avut loc în anul 1583) și să-mi dau seama ce-a însemnat pentru mintea și sufletul lor să aibă parte de cunoaștere.

Sunt în prima școală românească din Brașov, construită în cartierul vechi al orașului, Șcheii, în curtea bisericii Sf. Nicolae, în anul 1760 (până la construcția clădirii, orele de curs se țineau în biserică și-n anexele sale, nu prea conta, atâta vreme cât se făcea carte). Sunt în sala de clasă Anton Pann, după numele povestitorului binecunoscut, care-a fost și profesor aici, și mă încearcă un sentiment de nostalgie pentru că tot ce e aici, de la bănci și până la tăblițe și numărătoare, este original.

20160925_141242

Prima școală românească din Brașov. Continuă lectura

Standard
kids
comunicare, Oameni, Timp liber

Cum m-a ajutat pe mine școala românească

Și eu am citit despre decizia Sofiei luată împreună cu Dana Nălbaru și cu Dragoș Bucur de a face școală acasă. Am văzut-o în diferite emisiuni și am citit opinia ei cu privire la treaba asta și, la 9 ani, pare un copil isteț, pe care părinții îl cunosc și știu ce își dorește și ce îi trebuie și se poartă cu el ca atare. Foarte bine! Nu hotărârea lor e cea care mă interesează în acest text, ci anumite aspecte din dezbaterea școala românească versus homeschooling, care, până în acest moment, mi se pare că se poartă în nuanțe de alb ori negru, când, în opinia mea, ca în aproape orice aspect care ține de existența umană, situația e mai diversificată. De aceea, am să explic cum cred că a fost utilă pentru mine școala românească și de ce școala de acasă, pe cât de atractivă e din punctul de vedere al opțiunilor care țin de preferințele personale, pe atât ridică unele dileme despre care am să vorbesc în cele ce urmează. Așadar, acesta este un text despre mine și viziunea mea pe această temă.

* Continuă lectura

Standard
VATICAN CITY, VATICAN - MAY 01:  Italian nun Suor Tobiana arrives at St. Peter's Basilica during the John Paul II Beatification Ceremony held by Pope Benedict XVI on May 1, 2011 in Vatican City, Vatican. The ceremony marking the beatification and the last stages of the process to elevate Pope John Paul II to sainthood was led by his successor Pope Benedict XI and attended by tens of thousands of pilgrims alongside heads of state and dignitaries.  (Photo by Franco Origlia/Getty Images)
Oameni

Măicuța

-Pe la cât vii?, mă întreabă.

-În jur de ora 17.00, îi răspund.

*

Mi-e lene să mai urc până la etajul întâi al blocului din Calea Floreasca așa că sun la interfon.

-Cine e?, se aude vocea.

-Eu, fii-ta, răspund. Nu știu niciodată de ce întreabă cine e când știe bine că eu urmează să vin la el. Hai, coboară, nu mai am chef să urc!, zic.

-Bineee, vin! Continuă lectura

Standard
grand
Oameni, Timp liber

Șarlota

Pe 9 septembrie, mamaie a împlinit 20 de ani … de când a murit. Mamaie ar fi râs la gluma asta! Am iubit-o pe mamaie pentru că i se părea că sunt minunată. Sigur, eu știam când sunt razna, când exagerez, când sunt cu adevărat simpatică, dar, ca orice copil, o mai testam și eu: ia să văd până unde rezistă mamaie. Mamaie a rezistat mereu, orice am făcut, orice am zis, ei se părea minunat. Sigur, am fost un copil cuminte, inteligent și amuzant, n-o zic acum doar așa, să dau bine, dar chiar așa eram.

Așa cum au făcut-o și părinții mei, mamaie m-a lăsat în pace, să fiu eu, nu prea știam la vârsta aia că treaba asta e ceva important, dar acum îmi dau seama de ce contează, nu mi-e teamă să-mi folosesc capul și n-am crescut cu sentimentul eșecului, cum să vă explic, dacă voiam să fac ceva și nu-mi ieșea, mergeam mai departe știind că va fi o data viitoare sau o altă cale, fără să mă cramponez sau să analizez evenimentele mai mult decât era necesar. Mamaie știa că nimic nu e capăt de drum, ok, nu iese treaba asta, mai faci o dată, în alt fel. Continuă lectura

Standard
future
comunicare, Timp liber

Asigurări

”I want it all and I want it now”, spune un vers al trupei Queen. În inima mea am știut dintotdeauna când trebuie să stau în loc, și când trebuie să mă mișc. Aș numi starea asta intuiție, dar e greu de explicat de ce cred în ea așa de mult și de ce, când simt ce simt, nu-mi bat capul să explic starea de spirit, ci mă conformez ei și acționez ca atare. Unii oameni se referă la intuiție ca la o stare vagă de-a lua o decizie sau alta, de-a se mișca într-o direcție sau alta, dar, pentru mine, ea a fost mereu și fizică, adică, nerespectată, intuiția s-a manifestat în mine prin stări de anxietate, tremur, câteodată chiar și mici probleme de sănătate, dacă tărăgănam să fac ceea ce în sinea mea știam că trebuie să fac.

Mulți învățători spirituali spun, fără să explice prea mult la ce se referă, că, orice ar fi, omul trebuie să-și urmeze vibrația. Oare ce vor să zică cu asta? În experiența mea, aș traduce acest lucru prin simplul fapt de a nu te dezice de tine însuți, de a-ți asculta adevărul personal și de a nu-ți fi teamă că azi vrei una, mâine alta, ca și când consecvența sau siguranța alegerii pe care o faci sunt chestiuni care nu pot suferi nicio schimbare. Dimpotrivă! Aș spune că unii dintre oamenii cu cele mai puternice îndoieli pe care i-am întâlnit sunt aceia care cred că odată alegerea făcută, nu e OK să-și dorească altceva, altcumva. Continuă lectura

Standard
IMG_20160820_122434
Campanii, comunicare, Oameni, Timp liber

Dor de ducă

Unii oameni se nasc cu dor de ducă și acționează rapid în acest sens, adică se dau duși prin lume de la vârste fragede. Alții, ca mine, tărăgănează o astfel de dorință până într-acolo încât vine un moment în care se întreabă dacă și-au dorit vreodată cu adevărat să colinde lumea sau a fost doar o năzuință de-a se pierde pe te miri unde specifică anilor din adolescență când vrei să exiști oriunde, numai acasă nu. Așa că, de fiecare dată când găsesc un aventurier, ascult poveștile lui ca atunci când mi le citea bunica în copilărie și mă întreb, pentru nu mai știu a câta oară, dacă și eu voi fi personaj într-o astfel de călătorie vreodată.

Mi s-a întâmplat, din nou, să cunosc un astfel de om în acest weekend, în satul Ilmbav, din județul Sibiu, când am ajuns la Ferma Bio a lui Eugen și a Danielei, un loc minunat unde acești doi oameni cresc animale, cultivă legume și produc alimente sănătoase în propria ogradă pe principiul biodinamicii, adică respectă ciclurile naturale ale vieții și ale naturii pentru a obține ceea ce au. Cea la care mi-a rămas gândul este Daniela, o nemțoaică născută și crescută în Pădurea Neagră din Germania, care la 19 ani a plecat în lume să-și împlinească destinul de tâmplar pe care a știut dintotdeauna că îl va avea.

IMG_20160820_155003

Cai la ferma bio a lui Eugen și Danielei. Continuă lectura

Standard
IMG_20160811_094210
comunicare, Oameni, Timp liber

Săptămâna mea cu Alfie

Mi-am dorit mereu un cățel și când am putut să fac asta pe cont propriu, fără să mai încerc să îmi conving părinții așa cum am încercat toată copilăria, am făcut-o, l-am adoptat pe Alfie. Prietenii mei de pe Facebook știu cum s-au petrecut evenimentele pentru că timp de o săptămână am pus fotografii cu Alfie și am scris despre cât de mult îl aștept. Îi văzusem fotografia pe pagina de Facebook ”Căței comunitari de rasă pură” pe care o urmăream de ceva vreme, însă nu îndrăznisem din prima să întreb dacă poate fi al meu.

Peste o altă săptămână mi-a apărut din nou în feed fața lui și-atunci mi-am făcut curaj să-l cunosc mai bine. Am bătut palma cu doamna Roxana Stănișor Păsat, care în timpul dumneaei liber asta face: scoate cățeii abandonați din Adăpostul de la Vatra Dornei și-i pregătește pentru adopție în țară sau străinătate, cu precădere Olanda, acolo unde colaborează cu organizații pentru salvarea cățeilor fără stăpân. Am reușit să-l aduc pe Alfie la București în numai câteva zile cu ajutorul dânsei și-al Dianei Băjenaru, cu care m-am împrietenit cu această ocazie pentru că în anul 2010 am scris un text despre tatăl ei și, de atunci, ea mi-a urmărit blogul. Acum întâmplarea a făcut să se fi mutat recent de la București la Vatra Dornei și să mi-l poată trimite pe Alfie prin intermediul fratelui ei care o vizita. Alfie a ajuns la mine într-o luni noaptea, la ora 00.30, după mai bine de 10 ore de drum.

IMG_20160809_083934

Alfie în prima lui zi la mine acasă, frânt de oboseală. Continuă lectura

Standard