Uncategorized

Naşterea

Milioane de copii se nasc, în fiecare an, în lume. Doar că sosirea unora dintre ei este, câteodată, mai anevoioasă decât a altora.

Cu ochii pe fereastră, o fată fredonează melodia „Strani Amori” a Laurei Pausini. Are părul lung, blond, iar culoarea ochilor căprui pare şi mai intensă din cauza tenului palid. E îmbrăcată doar cu un halat alb. Camera în care se află este la fel de albă şi e plină cu oameni. Nu-i cunoaşte pe toţi şi, din cauza măştii de oxigen de pe faţă, nici nu-şi dă seama, foarte bine, de trăsăturile fiecăruia. E prima dată când se află pe o masă de operaţii. De fapt, este prima dată când se află într-un spital. Pe geamul care dă spre Cheiul Dâmboviţei, priveşte maşinile şi oamenii care trec. Se gândeşte la toate femeile care au stat acolo, în locul ei, înaintea ei, pe aceeaşi masă şi au văzut aceleaşi imagini. Deodată simte un ac în spate. E anestezista.

Ai o coloană cam dificilă, remarcă femeia în halat albastru deschis, în timp ce îi împunge cu acul în spate.

Acum o să te tai. Să-mi spui dacă simţi ceva, o roagă femeia de statură medie, slăbuţă, care o operează şi care i-a fost ca o prietenă în ultimele luni.

Aoleu, e relativă treaba? Ar trebui să simt? Simt ceva, vag. Ce faceţi acolo?, întreabă în timp ce, în jur, se aude acum melodia „If you don’t know me by now” de la Simply Red.

Te-am tăiat. O să simţi o presiune în piept când îl trag, îi răspunde medicul.

La 17.55, plânsul unui nou-născut umple camera, acoperind vocile Laurei Pausini şi a lui Mick Hucknell, solistul de la Simply Red, muzica romantică de la mijlocul anilor 1990 părând să-i relaxeze pe medici.

Are moaca lui ta-su!, exclamă doctorul.

Pe 7 februarie 2011, Ana Cerveni, în vârstă de 25 de ani, l-a născut, prin cezariană, pe Tudor. A fost una dintre cele mai importante victorii ale ei. Toate momentele grele din ultimele luni au dispărut, ca prin magie, când a văzut, pentru prima dată, chipul fiului său pe care, până atunci, şi-l imaginase zile şi nopţi la rând. Asta i-a şi dat putere să lupte şi să înfrângă temerile, deznădejdea şi, câteodată, singurătatea.

*

Cu câteva ore în urmă, Ana era în pat şi îşi făcea, mental, lista cu obiectele pe care trebuia să le aibă în bagajul pentru spital: „să pun două cămăşi de noapte, papuci, vată, faşe sterile, prosoape, săpun, pastă de dinţi, periuţă, şerveţele, uscate şi umede, Garmastan – unguent pentru sâni. Aaa, şi tampoane pentru sâni, halat, pamperşi şi body-uri pentru nou-născuţi.” Bagajul era gata demult, dar în lipsa vreunei alte activităţi, verificarea şi reverificarea listei, pe care o întocmise cu ajutorul altor prietene care născuseră, dar urmând şi sfaturile din „Jurnalul graviduţei”, un caiet în care femeia însărcinată trebuie să noteze, săptămânal, schimbările prin care trece, părea cea mai bună opţiune. Deodată, a auzit un scurt pârâit, apoi a simţit un val de căldură. Şi-a spus „s-a rupt apa” şi-a simţit cum lichidul începe să curgă. Deşi a fost un moment care a durat câteva secunde, Ana şi-l aduce aminte perfect pentru că a bucurat-o foarte mult. Era clipa care anunţa, cât se poate de clar, sosirea fiului ei. Dar mai însemna ceva: era o nouă şansă pentru ea să iasă din casă. S-a îmbrăcat repede şi, împreună cu soţul, Lucreţiu, şi mama, Carmen, au plecat spre Spitalul Universitar. Lucreţiu a apăsat pedala de acceleraţie la maxim, trecând toate semafoarele pe culoarea roşu. Pe Ana a încântat-o această experienţă a la James Bond cu atât mai mult cu cât acţiunea, de orice fel, lipsise, aproape cu desăvârşire, din viaţa ei în ultimele luni.

*

Pe 20 noiembrie, într-un pat nou, într-un apartament nou, Ana e fericită. Nu s-a mai simţit de mult aşa. Priveşte pe geamul încadrat de draperia fuchsia şi se întreabă: „cum o să arate Tudor?”, „ce întrebări o să pună când va putea vorbi?” În faţa patului are o comodă pe care sunt aşezate parfumurile şi trusa de machiaj, iar lângă ea este un suport cu haine colorate, aşezate pe umeraşe. Nu le-a mai folosit în ultima vreme. Lângă pat, pe noptiera din dreapta, se află Biblia, cărţi cu rugăciuni, două iconiţe, o fotografie cu ea şi cu soţul de la nuntă şi o veioză. Pe noptiera din partea stângă are cutiile cu pastile care-i reamintesc, de fiecare dată când trebuie să le ia, în ce situaţie se află. De aceea, lângă ele, şi-a aşezat cartea preferată cu rugăciuni, ca să-i mai anime, cu optimism, spiritul. Ăsta este peisajul pe care îl are de văzut, în fiecare zi, încă trei luni de acum înainte. Dar în acest apartament de la Piaţa Unirii, mai curat, mai frumos amenajat şi mai luminos decât precedentul din Băneasa, zilele vor trece mai uşor. Abia s-a mutat, dar Ana se gândea să facă schimbarea de luni bune, numai că starea de sănătate nu-i permitea să se mobilizeze. Decizia finală a luat-o când, văzând pentru a suta dimineaţă combinaţiile de roşu şi albastru din vechea casă, şi-a imaginat că este un taur fioros care dă cu copitele în mocheta albastră şi-şi îndreaptă coarnele spre canapeaua roşie, sperând că o va face să dispară. Poate şi dorul şi lipsa aerului din oraş au determinat-o să facă, brusc, schimbarea, în ciuda interdicţiilor medicului de-a se mişca. Odată cu mutarea, Ana a ieşit din casă pentru a treia oară în ultimele luni.

*

În cele cinci luni de zile în care a fost nevoită să stea numai în pat, stările de spirit ale Anei au variat în permanenţă. În 2009, făcuse un curs de suedeză şi profesoara le desenase atunci un grafic în care le arăta cum se vorbeşte limba. În valuri. Aşa s-a simţit şi ea pe parcursul sarcinii, cu suişuri şi coborâşuri. Erau zile în care îşi spunea că mai este puţin şi trece şi zile în care simţea că este izolată, că trăieşte într-o lume închisă, că pierde tot ce se întâmplă afară, că viaţa este, aşa cum scria şi Milan Kundera în cartea sa, în altă parte. Să te trezeşti în pat, să mănânci în pat, să citeşti în pat, să te uiţi la televizor din pat şi să adormi, seara, în acelaşi pat, toate astea pot influenţa negativ psihicul. Zilele în care se simţea foarte bine erau cele în care se proiecta pe sine după naştere, atunci când, în sfârşit, s-ar fi putut mişca după bunul plac. De când a aflat că este însărcinată, Anei i s-au descoperit, cu fiecare analiză şi investigaţie medicală pe care a făcut-o, noi afecţiuni care îi puneau în pericol sarcina şi pe care trebuia să le trateze. Fie că erau migrene, fie că erau probleme de coagulare a sângelui, fie că istoricul bunicii ei care pierduse două sarcini la cinci luni de zile plana, nefast, asupra propriei sarcini. Ceea ce a determinat-o, mai mult decât orice, să reziste cinci luni în poziţie orizontală, a fost rezultatul pe care îl primise, în martie 2009, după un banal test Babeş-Papanicolau. Atunci medicul ginecolog o anunţase că are un chist ovarian atipic şi că nu este din categoria celor care se reabsorb după un simplu tratament medicamentos. Chistul acesta era de tip posibil endometriozic, adică, într-un timp foarte scurt, putea cauza infertilitate. Endometrita este o inflamaţie a mucoasei uterine provocată de o infecţie. Aşa că, atunci când a rămas însărcinată, Ana era sub observaţia doctorului pentru această problemă şi faptul că rămăsese gravidă în condiţiile date i se păruse o şansă de la Dumnezeu. Genul de şansă pe care nu poţi şi nu ai voie să o ratezi. Ana a înţeles asta şi a fructificat-o la maxim, deşi conjunctura a transformat experienţa celor nouă luni de sarcină într-un chin. Când te plimbi în voie, în fiecare zi, un lucru banal ca mersul la coafor nu mai reprezintă nimic. Dar când trebuie să stai în pat, nu-ţi imaginezi cât de mult înseamnă, de fapt, să poţi face asta.

*

Pe 12 noiembrie, Ana s-a trezit la ora 8.00, a luat micul dejun, a citit e-mailurile şi presa on-line. Înainte să adoarmă, se gândise la ţinuta pe care urmează să o poarte a doua zi. Rochiţa corai de la H&M Mama, cardigan negru, dres opac negru.  La ora 10.00 s-a aşezat în mijlocul patului şi a început să se machieze. Poate că a aplicat mai mult fard decât în mod obişnuit, dar n-a fost „nimic care să sperie un cetăţean în miezul zilei”. Totul ieşise ca-n imaginea pe care şi-o proiectase. Povestea cu machiajul o practică de fiecare dată când se duce la coafor. Niciodată nu poţi şti ce o să iasă cu părul tău aşa că măcar un chip frumos aranjat să salveze o situaţie neplăcută. În maşină, în drum spre salon, Ana s-a uitat în oglinda retrovizoare şi i s-a părut că părul arată foarte bine, că nu trebuie vopsit şi că mai bine rămânea în pat pentru că ar fi fost mai sigur. Pe urmă şi-a văzut rădăcinile crescute şi asta a convins-o că totuşi nu-i greşit ce face. Măcar de data asta nu se mai simţea atât de vinovată că iese afară.

*

Pe perioada sarcinii, Ana a luat foarte multe medicamente. Fiecare dintre ele trata o altă afecţiune. Lua cinci pastile de No-Spa pentru prevenirea contracţiilor, o pastilă de acid folic, una de fier, una de magneziu, o pastilă de Aspenter pentru problemele de coagulare a sângelui. În fiecare zi. În ultimele zece zile de sarcină, a înlocuit Aspenterul cu Clexane, injecţii, pe al cărui prospect scria: „Deoarece datele cu privire la femeile însărcinate sunt insuficiente, ca măsură de precauţie, trebuie utilizată numai în cazul unor indicaţii foarte clare”. Însă doctorul hematolog Simona Avram ştia foarte bine ce are de făcut astfel încât povestea să aibă un final fericit, iar Delia Grădinaru, medicul de la Spitalul Universitar care a avut grijă de Ana pe perioada sarcinii şi care i-a şi făcut operaţia de cezariană, era, de asemenea, o profesionistă. Genul de medic pe care îl poţi suna la orice oră pentru că ştii că îţi va răspunde la telefon.

*

Cu învoire de la Delia, Ana a ieşit din casă pe 25 octombrie. Era prima dată când făcea asta de când aflase că nu mai are voie să se mişte din pat. Prima ieşire: o adevărată sărbătoare pentru ea. Era duminică şi a ales să se ducă în Herăstrău. S-a aşezat pe o bancă şi s-a uitat la toţi copilaşii din jur, încercând să-şi dea seama cum va arăta Tudor, băiatul pe care îl purta în pântece de patru luni, şi cum se va juca cu el. Era veselie, erau biciclete, patine cu rotile, căţei care mai de care mai haioşi. Dar în ciuda viselor colorate pe care şi le făcea, Ana nu se putea bucura, cu adevărat, de timpul petrecut afară. Ştia că trebuie să se întoarcă, cât de curând, acasă, în semi-peşteră, aşa cum îi spunea ea apartamentului poziţionat astfel încât lumina abia intra. Acasă, Ana s-a aşezat, din nou, în pat. În noaptea aceea nu a putut să doarmă. În timp ce lacrimile îi curgeau pe obraji, un singur gând i-a trecut prin minte: „Abia aştept să pot spune din nou Doamne, mă simt atât de obosită! Am nevoie de un somn lung şi bun.”

*

Pe 4 octombrie, Ana s-a dus la ecografia de morfologie fetală. Informaţiile oferite de aceasta sunt extrem de importante pentru că arată vârsta gestaţională, numărul feţilor, locul în care se află placenta sau cantitatea de lichid amniotic.

Felicitări! O să aveţi un băieţel, le-a spus medicul Anei şi lui Lucreţiu. Informaţia nu i-a surprins pentru că amândurora intuiţia le spusese că vor avea băiat. Dar mai e ceva…, a continuat doctorul. Ecografia arată că ai un col uterin scurt.

Când Ana a mers la primul medic, în luna iunie, pentru confirmarea sarcinii, acesta îi spusese, în treacăt, că are un col uterin scurt. Ana a reţinut informaţia, dar nu i-a dat importanţă.

-Ce înseamnă asta?, a simţit nevoia să întrebe acum.

Înseamnă repaos lung, fără efort. Trebuie să ai mare grijă şi trebuie să o contactezi, imediat, pe doctora ta, i-a răspuns medicul ecograf.

Ana a sunat-o pe Delia, care i-a zis, tranşant:

-Ai nevoie de repaos total!

Un col uterin scurt însemna că Ana putea oricând să piardă copilul. Se considera norocoasă că ajunsese în luna a patra de sarcină cu atât mai mult cu cât, până în momentul diagnosticului final dat de medic, Ana se mişcase destul de mult: mersese într-o vacanţă de două săptămâni în Europa, făcuse sport şi abia se reîntorsese dintr-o altă călătorie, de patru zile, la Amsterdam. Aşa a început aventura vieţii ei: să stea nemişcată în pat, folosindu-se de voinţa unui maratonist, pentru o cursă de cinci luni, lungă cât o veşnicie.

*

Pe 11 martie, Ana şi Tudor sunt bine. Tudor abia a împlinit o lună, n-a ajuns încă să-i pună întrebări mamei lui, dar zâmbeşte şi ridică, curios, capul de fiecare dată când ceva îi atrage atenţia. Nu au ieşit afară de foarte multe ori până acum pentru că e încă frig, însă de fiecare dată când fac asta, Ana se gândeşte la perioada la care a stat în pat ca la un vis şi nu-i vine să creadă că ea este persoana care a îndurat acele luni de zile interminabile.

Medicul Delia Grădinaru spune că 30% dintre femeile care vin la ea ajung să stea în pat, în repaos total, în cele nouă luni de sarcină şi că procentul este în creştere.

„Naşterea” a fost publicată în Tabu de aprilie. Drepturile de publicare aparţin revistei.

Ana. Când era (mai) copil.

 

 

Anunțuri
Standard

3 gânduri despre „Naşterea

  1. Daniel Voicescu zice:

    Buna. De aceea mama e mama. Daruirea din timpul sarcinii pentru binele copilului e urmata de vesnicia purtarii de grija. Sotia mea a avut de curand intalnirea de 20 de la absolvirea liceului(MF3). Un amfiteatru plin de oameni care mai de care mai „succesfull”. Veneau rand pe rand la tribuna si-si prezentau parcursul. Cand a venit randul sotiei, trecusera deja vreo 2 h. Lumea era plictisita, agitata. ” -Sunt… , am absolvit Facultatea de Limbi Clasice ” „- Ce facultate?!!” (pana atunci cursesera rauri de TCM,ASE,Medicina,Politehnica) A trebuit sa repete. ” Sunt profesoara… Am 5 copii” In momentul ala sala, impartita in grupuri si grupulete care mai de care mai galagioase, a amutit… A urmat un ropot de aplauze care a unit si sincronizat toata adunarea. Toti cei care au urmat au fost total eclipsati. Maternitea covarseste…

  2. Andreea zice:

    „Daruirea din timpul sarcinii pentru binele copilului e urmata de vesnicia purtarii de grija” –> suna … ca o sentinta. ahahahaha. Felicitari sotiei tale, e un gest rar azi sa ai 5 copii 🙂 Dar cred ca fiecare alege ceea ce este mai bine pentru sine: pentru unii parcursul profesional e cel care conteaza, pentru altii, asemenea sotiei tale si, banuiesc, si tie, prin familie se simt impliniti. Oricum ar fi, e de invatat unii de la altii 🙂

    Multumesc ca mi-ai scris!

  3. Daniel Voicescu zice:

    N-am vrut sa sune ca o sentinta. E o povara pe care vor nu vor, mamele o poarta. Toti simtim unicitatea dragostei materne. Cat despre cariera, nu e si cea de mama o cariera? Una care n-o anuleaza pe cea sociala. Cu un bun management al timpului si al resurselor se pot implini amandoua.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s