Uncategorized

Cum nu mi-am ales meseria; dar ea m-a ales bine pe mine

Am început să scriu la reviste din întâmplare. În liceu, îmi doream să dau la Psihologie, apoi să fac Comunicare. Până la urmă am intrat la Ştiinţe Politice. La revistă am ajuns când n-a mai fost posibil să mă angajez într-un job de PR – venise criza – aşa că m-am dus să scriu la VIP fiindcă cineva îmi spusese că e post liber de redactor acolo. Habar n-aveam cu ce se mănâncă jurnalismul şi nici nu-mi păsa prea tare că, pentru mine, job-ul ăsta trebuia să fie provizoriu, până era disponibil iar ăla din PR pe care-l urmărisem. Singura calitate cu care m-am dus să-mi fac treaba la revistă a fost aceeaşi de care mă folosisem şi-n alte locuri de muncă, disciplina.

Acum cred că ceea ce fac e printre cele mai frumoase munci din lume. Sigur, sunt şi momente în care n-am chef să fac nimic şi atunci cred că am una dintre cele mai naşpa meserii din lume. Dar nu trecem cu toţii prin asta? Ceea ce fac nu e de fapt o meserie. Sau n-o mai percep aşa. La o adică, if I were to get to the bottom line, în fiecare zi citesc, vorbesc cu oameni, aflu lucruri noi, mă gândesc că şi dacă n-aş face toate astea pentru că job-ul mi-o cere, tot le-aş face pentru că m-ar preocupa. Deci lucrurile pe care le fac şi pentru care sunt plătită sunt lucruri pe care le-aş face oricum pentru mine, pentru că mă interesează. Cred că asta e extraordinar!

Dacă mă uit la majoritatea celor din jurul meu, meseriile pe care le au îi obligă să-şi pună preocupările pe hold, să se pună pe sine pe hold şi să se dedice, contra unei sume de bani, unei activităţi care, adesea, nu-i interesează. După cele 8 ore de program, redevin liberi să se reia de unde s-au lăsat şi să facă ce le place.  Ăsta nu e cazul meu, thank God!

Sigur, nu-i totul roz, bănuiesc că nici nu trebuie să fie. De exemplu, nu-mi place să transcriu interviuri (de aia scriu acum postul ăsta, fiindcă evit să mă apuc să transcriu un interviu de 2 ore). Să am 2 – 3 ore de bandă înregistrată pe care trebuie să o scot pe hârtie pentru ca apoi să-mi construiesc articolul. Asta e pierdere de vreme si de-abia aştept să iasă – există oare deja? – dispozitivul ăla care băgat în calculator să transcrie, în Word, tot ce are înregistrat pe el.

Dar când mă gândesc la restul, mă bucur pentru mine!

Standard

5 gânduri despre „Cum nu mi-am ales meseria; dar ea m-a ales bine pe mine

  1. 🙂 Da, sunt soft-uri de voice recognition, dar nu pe romana si nu foarte perfectionate. Eu am incercat cand transcriam interviuri pt cercetare un slow care sa imi incetineasca dictia macar, dar mai mult ma incurca.

  2. Andreea zice:

    corino, eu vreau un aparat care sa transcrie, in locul meu, interviurile. adica in loc sa le ascult si sa le scriu eu, sa fie un soi de recorder cu usb. cand bag usb in calculator, automat sa se transcrie vocea in text. si eu doar sa lucrez textul apoi, fara sa mai pierd timp cu transcrierea. asta vreau 🙂

  3. A zice:

    Da, exista, chiar ceva asemanator cu ceea ce spui, dar nu pentru limba romana si nu sunt chiar atat de performante. Tot trebuie sa mai faci si tu cate ceva. Este insa frumos si sa transcrii interviuri, ca intri iar in starea de la interviu si iti vin ideile si inspiratia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s