Uncategorized

Gălăgie

 

Un prieten de-al meu, care locuieşte în România de 8 ani de zile, îşi căuta, ieri, un apartament nou după ce în toţi anii ăştia a locuit într-un bloc nou-construit, undeva în zona Moşilor. Apartamentul lui de la parter dă într-o grădină cu iarbă verde şi acela e locul în care, în fiecare seară, îi plăcea să mediteze. Până s-au mutat vecini.

„Mereu e cineva care vorbeşte tare sau un câine care latră”, mi-a spus el. Îl înţeleg. Dacă problema câinilor care latră nu are cum să fie, ad-hoc, rezolvată, nici în privinţa oamenilor rugăminţile de a fi mai liniştiţi, mai tăcuţi, întrucât nu sunt singuri pe lume, deşi în propriile apartamente se simt ca Robinson Crusoe pe propriile insule, nu rezolvă ceva.

În România, unii oameni nu pot sta liniştiţi. Mă refer la lipsa de discreţie în a fi. Din momentul în care se trezesc, trebuie să se facă vizibili prin ceea ce fac – să trântească, să strige, să-şi calce podelele apartamentelor cu o insistenţă care te face să crezi că au plecat în explorarea celor mai înalţi munţi şi doar paşii siguri le pot asigura o ascensiune de succes. De fapt, paşii lor puternici îi transportă dintr-o cameră în cealaltă. Şi atât.

Un soi de disperare îi face să fie gălăgioşi nu doar prin manifestarea vocală, ci şi prin apariţie. Neputinţa de a fi liniştit, de a sta, pur şi simplu, într-un loc din care să emane pozitivitate şi echilibru, se vede, de exemplu, în staţiile de autobuz. Când văd că autobuzul de apropie, se aliniază, chiorchine, la marginea trotuarului de parcă, odată sosit în staţie, autobuzul nu va opri, iar ei vor trebui să sară, care cum poate, pe maşina în mişcare ori altfel o vor pierde.

E tensiune! Îmi doresc dimineţi cu ciripit de păsări şi fără glasul vecinei de la 3 care strigă după câini să nu mai latre, fără să ştie că aşa cum câinii latră, ea strigă, deci de ambele părţi se întâmplă acelaşi lucru: gălăgie. Îmi doresc seri în care să aud tăcere. În care oamenii să nu spargă, cu ciocanul, pulpe de viţei în bucătăria caselor lor, în care, atunci când trec dintr-o cameră în alta, să ţină de clanţă până se închide uşa, fără ca aceasta să pocnească şi trosnească.

„Ştiu că prin meditaţie înveţi să blochezi orice zgomot care te deranjează”, mi-a spus prietenul meu, „dar aş vrea să nu mai blochez nimic. Aş vrea, pur şi simplu, să fie linişte.”

Şi eu aş vrea!

Anunțuri
Standard

2 gânduri despre „Gălăgie

  1. Morko zice:

    that makes 3 of us.
    si ai uitat de minunatul obicei de a claxona. tot timpul, la fiecare stop, all the freakin’ time.
    (ai mei vecini au mai bormasinit un pic in acest w-end, spre marea apreciere a capului meu usor mahmur).
    so, let there be silence!

  2. Monica zice:

    Cred ca that makes a lot of us 🙂
    Probabil cel mai greu in mutarea la Bucuresti mi-a fost cu mutarea de la casa (unde am locuit vreo 20 de ani) la bloc… pe langa sentimentul initial de claustrare, avem mereu senzatia de zgomot continuu, din toate partile si foarte variate.
    Noroc ca , pentru mine cel putin, acasa inseamna casa de la Sibiu, si ma pot refugia acolo oricand vreau eu, chiar si numai pentruun weekend.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s