Uncategorized

Stieg Larsson şi moştenirea grea a unei morţi neaşteptate

Eva Gabrielsson a fost, timp de 32 de ani, partenera de viaţă a lui Stieg Larsson  Foto: Scanpix

Pe 9 noiembrie 2011 se împlinesc 7 ani de când Evei Gabrielsson îi e dor de Stieg Larsson, autorul trilogiei „Millennium”, care a murit din cauza unui infarct la vârsta de 50 de ani şi fostul partener de viaţă. Vorbeşte despre el cu candoare şi însufleţire ca şi când urmează să-l reîntâlnească acasă, pe canapeaua pe care îşi povesteau, în fiecare seară, întâmplările de peste zi. M-am întâlnit cu Eva Gabrielsson la Stockholm încercând să aflu cine e ea, cine a fost Stieg Larsson şi cine au fost ei împreună.

Eva Gabrielsson alege să ne vedem într-un cartier aflat la 3 staţii de metrou distanţă de inima oraşului: Karlaplan. Aici e biroul de arhitectură pentru care lucrează şi, după întâlnirea cu mine, trebuie să se întoarcă la treabă. E 18 iulie, ora 10.00, şi-n atmosfera răcoroasă a unei zile de vară specifică Scandinaviei, părinţi tineri îşi plimbă, în cărucioare, copiii abia născuţi. Este o imagine tipică pentru oraşul care, în ochii lui Stieg Larsson, a fost transformat, în trilogia Millennium, într-un loc al corupţiei, al violenţei, al abuzului. Locul în care sunt seamănă foarte mult cu părculeţul de la piaţa Dorobanţi, din Bucureşti, cel din spatele căruia pleacă străzile cu nume de capitale de oraşe, cu case şi restaurante scumpe şi ticsite cu ambasade. E plin de copaci cu ramuri grele şi frunze bogate, de un verde intens. Printre ei, abia se zăreşte o florărie ambulantă, unde o femeie deschide uşile grele ale dubiţei din care abia a coborât, scoate o masă lungă de plastic, apoi buchete nesfârşite de flori pe care le aranjează pentru a fi vândute.

-Andreea?

Mă întorc şi o văd pe Eva Gabrielsson. O recunosc din fotografii şi din interviuri, dar mi se pare că este mai slabă şi mai trasă la faţă decât o ştiam. Are în jur de 60 de ani şi este îmbrăcată cu o cămaşă în carouri roz şi alb, poartă pantaloni bej pană, iar la gât are o eşarfă albastră cu firicele argintii, aproape imperceptibile. Haina bej, până la genunchi, croită pe talie şi cu catarame mari, aproape de manşetele mânecilor, este desfăcută şi purtată voit neglijent. Îmi aduce aminte de vestimentaţia lui Sherlock Holmes şi mă gândesc că apariţia ar putea-o recomanda drept partenera detectivului britanic de la începutul secolului 20. Într-un fel, prin natura meseriei, jurnalist de investigaţie, şi adevăratul ei partener, Stieg Larsson, ar fi putut trece drept detectiv.

-Ştii, şi eu am fost în România. La începutul anilor 1990 am stat mai multă vreme în zona Sibiului unde am pictat nişte case. Am fost şi la Bran, şi la Braşov. Mi-au plăcut foarte mult locurile. Bucureştiul nu mi-a plăcut deloc.

-Atunci mă bucur să ştiu că v-am adus cadoul potrivit, îi spun şi-i întind un album de arhitectură gotică transilvăneană.

Mergem într-o cafenea din apropiere. Bărbatul din spatele barului o salută prieteneşte, semn că se cunosc, în timp ce Eva mă conduce, pe nişte trepte întortocheate, într-o grădină interioară. Locul este gol. Începe să plouă mărunt când ne aşezăm la masă şi zgomotul picurilor care cad cu repeziciune pe umbrele amintesc de atmosfera tensionată din romanele lui Stieg Larsson. Aştept să se întâmple ceva, dar în grădina înconjurată de clădiri vopsite în culoarea galben ou de raţă, clinchetul focului care sare din bricheta Evei Gabrielsson şi care face contact, susurând, cu tutunul din ţigară este singurul sunet puternic care mă face să tresar când şi când. Îşi comandă o cafea, prima pe care o bea în acea zi. Nu îşi mai bea cafeaua de dimineaţă acasă de pe 9 noiembrie 2004, de când a murit Stieg. Ritualul preparării ei la ibric i-ar aduce aminte de el. Aşa îşi începeau fiecare zi.

*

Eva Gabrielsson şi Stieg Larsson s-au cunoscut în 1972 la întâlnirea de susţinere a Frontului Naţional pentru Eliberarea Vitenamului (FEN), la Mimerskolan, în Umea. Eva avea 19 ani, iar Stieg 18. Valorile în care amândoi au crezut par să fie fundamentul relaţiei lor. În cartea ei, „Millennium, Stieg şi eu” (apărută în limba română la editura Trei), Eva scrie: „Pentru noi, nu banii şi statutul erau importante, ci respectare cuvântului dat, onestitatea, lucruri care nu puteau fi încălcate”. O rog să-mi explice la ce se referă. „Acestea sunt valorile cu care şi Stieg, şi eu am crescut în nordul Suediei. Eu vin dintr-un district religios, iar Stieg dintr-o zonă muncitorească, aşa că să ai un sistem de valori care este deasupra sistemului tău personal, un sistem bazat pe cooperare, cu Dumnezeu ca reper moral, ca fel de-a trăi, cu grijă pentru familia ta şi pentru vecini este felul în care am fost crescuţi. În sat era o femeie bătrână, care nu avea pe nimeni, şi care era responsabilitatea familiei mele. Bunicul o ajuta să scoată apa din puţ, să taie lemnele pentru cuptor, eu îi duceam de mâncare sau pur şi simplu o vizitam să văd dacă este bine. Aşa funcţionau lucrurile. Eram învăţaţi să avem încredere unii în ceilalţi. Îmi aduc aminte că, la un moment dat, fratele bunicului, pădurar, a cumpărat o bucată de pădure de la un vecin. După câteva zile, vecinul a venit şi i-a spus: M-ai păcălit, n-ai plătit destul pentru teren! Fratele bunicului i-a dat omului banii înapoi, nu pentru că nu vroia conflict, ci pentru că nu îşi permitea ca suspiciunea să planeze asupra lui. Trăieşte cât de bine poţi, trăieşte cum spui, dacă promiţi ceva, trebuie să te ţii de asta. Aşa am fost învăţaţi.”

*

În ziua în care Stieg a murit, Eva nu era în oraş. A ajuns la spital când era prea târziu. A urmat o perioadă confuză, care a durat aproape 3 ani, timp în care a încercat să înţeleagă ce i s-a întâmplat. Aşa a luat naştere cartea ei, care este, de fapt, o transcriere a jurnalului pe care l-a ţinut după moartea lui Stieg ca să îşi aducă aminte cum au decurs acele zile. Şocul decesului fusese atât de puternic, încât, fără ajutorul mărturiilor scrise, Eva nu şi-ar fi amintit ce i se întâmplă. „Sora mea a fost cea care mi-a sugerat să scriu acest jurnal spunându-mi că, dacă nu o fac, nu-mi voi mai aminti nimic despre acele zile: din cauza şocului, creierul parcă se opreşte, nu mai raţionează. Iniţial, jurnalul a fost un proiect personal, nu am planificat să îl transform în carte. Asta s-a întâmplat după 3 ani, când am început să transcriu la calculator istoria acelor zile. În timp ce citeam jurnalul, am început să mă gândesc la viaţa noastră şi să scriu texte scurte legate de lucruri care mă amuzau sau despre care am crezut că-s importante pentru traiul nostru împreună. Şi primul lucru care mi-a venit în minte a fost legat de cafea şi ce rol a jucat ea în vieţile noastre”, povesteşte Eva. După moartea lui, Eva a apelat la mitologia scandinavă pentru a-şi îmblânzi durerea. A scris un nid (n.red. un text care este un soi de imprecaţie, de blestem) la adresa duşmanilor lui Stieg pe care îi considera responsabili, într-o anumită măsură, pentru starea de epuizare la care scriitorul ajunsese şi care a contribuit la moartea lui timpurie şi neaşteptată. Nu îi pasă că, vorbind public despre ritualul ăsta, ar putea apărea drept o ciudată. „N-am avut alte metode să-mi consum durerea, să exprim cât de furioasă eram. Eram supărată că a murit, eram supărată că viaţa lui a însemnat să facă lucruri pentru care alţii şi-au asumat meritele. Nu poţi să fi pasiv în situaţii d-astea pentru că mulţi vor încerca să ia ceea ce, de drept, îţi aparţine şi unor astfel de oameni nu le poţi vorbi frumos. E ca şi când ai încerca să convingi un psihopat cu vorba bună: Nu e frumos ce faci, cred că ar trebui să încetezi, nu-mi place că mă controlezi. Nu funcţionează aşa, trebuie să ripostezi, nu văd o problemă în a-ţi folosi supărarea şi puterea ca să lupţi. Oamenii ar trebui să facă asta mai des. Problema cu oamenii buni este că acceptă prea multe, că refuză să creadă ceea ce li se întâmplă.”

*

După câteva săptămâni de la moartea lui Stieg Larsson, prima sa carte din trilogia Millennium, „Bărbaţi care urăsc femeile”, cunoştea un succes răsunător, dar provoca şi una dintre cele mai mari dispute pe drepturi de autor. Pentru că Eva şi Stieg nu au fost căsătoriţi şi pentru că nu a existat un testament, ea nu are drept legal de moştenire a nimic din ceea ce i-a aparţinut lui. Chiar dacă au stat împreună 32 de ani, pentru că nu au avut copii, moştenirea lui Stieg, în acord cu dreptul suedez, a ajuns în proprietatea tatălui, Erland Larsson, şi a fratelui lui Stieg, Joakim Larsson. Drepturile de proprietate intelectuală asupra scrierilor lui Stieg reprezintă adevăratul motiv de dispută dintre Eva şi familia fostului ei partener. În vreme ce familia Larsson susţine că Eva îşi doreşte aceste drepturi pentru că banii care se află la mijloc sunt de ordinul milioanelor de dolari, aceasta spune că nu banii o interesează, ci corecta folosire a operei lui Stieg. Eva crede că, acum, proasta folosire a scrierilor lui Stieg, bazată doar pe raţiuni comerciale, îi afectează memoria scriitorului. „Industria Stieg se referă la ceea ce se întâmplă acum: creearea de documentare, scrierea de cărţi, realizarea de benzi desenate în care figura lui Stieg este asociată cu cea a unui supererou. Dacă ar fi trăit, lui Stieg nu i-ar fi plăcut asta. El era un tip amuzant, era foarte sociabil, mereu activ, mereu prezent. Nu era un supraom, nu era introvertit şi nu stătea izolat gândindu-se la nu ştiu ce. Sper că oamenii au înţeles asta din cartea mea. Dacă oamenii întâlnesc supereroi nu se pot raporta la ei. Sper ca oamenii să recunoască în Stieg ceva din propria măreţie, să spună: Şi eu sunt grozav, şi eu am un interes major în ceva. Dacă oamenii ar vedea asta, ar fi extraordinar, să ştie că orice lucru, cât de mic, începe cu ei.” Eva nu este supărată pe familia Larsson. „Sunt patetici, sunt copilăroşi. Prin tot ceea ce fac arată că n-au nimic în comun cu Stieg şi cu valorile în care el a crezut. De aceea cred că nu-s capabili să administreze moştenirea lui literară: traducerile, adaptările, marketingul. Ei nu înţeleg această afacere.” Criticii au contestat motivele pentru care Eva a publicat cartea despre ea şi Stieg, spunând că dacă îl iubea cu adevărat, s-ar fi mulţumit cu amintirile, fără să le facă publice. „Am devenit figură publică după ce primul volum din Millennium a fost publicat. Publisherul nu putea vorbi despre carte pentru că nu îl cunoscuse pe Stieg, familia lui nu putea vorbi despre el pentru că nu ştia mai nimic despre el, aşa că eu a trebuit să fac asta: să vorbesc despre însemnătatea primului volum, de ideile din spatele cărţii, despre mesaj, personaje şi felul în care Stieg a scris cartea. Atunci am crezut că fac un serviciu publisherului şi familiei. Asta a fost în primul an. Pe urmă am făcut acelaşi lucru cu a doua şi a treia carte. Media a venit la mine şi mi-a pus întrebări. Povestea cu moştenirea a venit când cărţile au devenit un succes în Scandinavia, Germania şi Olanda şi jurnaliştii m-au întrebat ce-o să fac cu banii. Când am spus că n-am moştenit nimic, povestea a explodat. Nu am cerut publicitatea şi nici să fiu o figură publică. Dar dacă nu vorbeam eu de Stieg, cine ar fi făcut-o? Cei care scriu cărţi azi despre Stieg, folosindu-se de interviurile mele şi de ceea ce spun eu acolo? Fără mine, oamenii n-ar şti nimic. Am făcut asta pentru cititorii trilogiei şi mă bucur că au avut atâta succes şi au atins atâţia oameni.” În toamna anului trecut, familia Larsson i-a oferit Evei 2.57 milioane de dolari ca să renunţe la revendicarea drepturilor de proprietate intelectuală. Aceasta a refuzat oferta. Estimările spun că profitul obţinut de familia Larsson până în prezent se ridică la peste 20 de milioane de dolari şi suma va continua să crească. „Şi în ziua de azi continui să lupt pentru a obţine drepturile morale asupra trilogiei Millennium şi asupra tuturor textelor politice ale lui Stieg. Mă lupt pentru el, pentru mine, pentru noi”, scrie Eva în încheierea cărţii sale.

Cartea Evei Gabrielsson, „Millenium, Stieg şi eu”, a fost vândută în 18 ţări, majoritatea dintre ele europene. „Vreau ca oamenii să ştie cine a fost Stieg, cine sunt eu în continuare şi cine am fost noi împreună. Cartea explică şi părţi despre Millennium şi e posibilitatea mea de a oferi ceva cititorilor trilogiei. Totul e ca să arate că am avut o viaţă împreună, o viaţă activă, că am colaborat şi profesional. Sper ca cititorii să-şi formeze o părere proprie despre noi şi despre contribuţia fiecăruia, care a dus la naşterea trilogiei Millennium”, explică Eva Gabrielsson, care şi-a atribuit, în calitate de arhitect, responsabilitatea pentru descrierea multor locaţii care apar în cărţile lui Stieg Larsson. Industria Millennium, care precede industria Stieg Larsson, s-a născut la 7 luni de la moartea autorului, în iulie 2005, odată cu publicarea volumului „Bărbaţi care urăsc femeile”. Acestuia i-au urmat volumele „Fata care s-a jucat cu focul” şi „Castelul de nori s-a sfărâmat”. Până azi, trilogia s-a vândut în 60 de milioane de exemplare în întreaga lume, au fost realizate 3 filme suedeze pe baza fiecărui volum, iar lansarea producţiei americane, cu Daniel Craig în rolul jurnalistului Mikael Blomkvist, este programată pentru această toamnă. În 2008, Stieg Larsson a fost cel mai bine vândut autor din lume după Khalid Hosseini.

Presa suedeză evită să formuleze o opinie

James Savage, editor coordonator la The Local, publicaţie suedeză în limba engleză, povesteşte ce cred localnicii şi presa despre acest caz. „La început, majoritatea simpatiza cu situaţia Evei Gabrielsson. Acum, oamenii reconsideră povestea pentru că odată cu declaraţiile familiei Larsson, care susţine că e responsabilă să continue munca lui Stieg, au luat naştere noi întrebări. Poate că relaţia dintre autor şi familia lui n-a fost atât de rece şi poate că, într-adevăr, ei sunt cei care trebuiau să obţină moştenirea. În ceea ce priveşte presa, opiniile pe această temă s-au diversificat, dar, iniţial, majoritatea era, şi aici, de partea Evei. Din punctul meu de vedere, tragedia este că Stieg a murit înainte de a se putea bucura de succes şi de a-şi pune treburile în ordine. Orice ar spune oricare dintre părţi, singurul care ar putea spune ce gândeşte, cu adevărat, despre această situaţie e Stieg Larsson însuşi. Dar asta nu mai este posibil. Eu simpatizez cu situaţia amândurora dintre părţi. Totul e prea neclar ca să formulez o opinie şi să iau partea cuiva. E doar trist că Stieg Larsson a lăsat în urmă şi moştenirea grea a unor relaţii conflictuale între oamenii care i-au fost, poate, cei mai apropiaţi.”

(Articol publicat, în exclusivitate pentru România, în Tabu de septembrie 2011. Numărul din octombrie al Tabu este ultimul în care mai semnez articole întrucât am încetat colaborarea cu publicaţia).

Standard

2 gânduri despre „Stieg Larsson şi moştenirea grea a unei morţi neaşteptate

  1. Pingback: De vorba cu Eva Gabrielsson despre Stieg Larsson, autorul trilogiei „Millennium” | Feeder

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s