Uncategorized

Mâncarea – duşman şi aliat

 

La 16 ani, Cristiana suferea de anorexie. Un an mai târziu, devenea bulimică. Azi, la 26 de ani, crede că poate explica ce s-a întâmplat cu ea. Deşi, în continuare, nu i se pare că arăta rău la 1.68 metri înălţime şi 40 de kilograme.

Cristiana crede că totul a început când a găsit în calculatorul prietenului ei, Dragoş, poze cu fetele cu care el mai avusese relaţii. „Erau manechine, deci toate incredibil de slabe. Eu aveam 1.68 metri înălţime şi 50 de kilograme.” Dragoş nu i-a cerut niciodată să slăbească, deşi i-a spus cândva, în treacăt, că i-ar sta bine un pic mai slabă. „Acela a fost momentul în care m-am hotărât să slăbesc. Nu îmi propusesem o greutate anume, ştiam doar că trebuie să arăt cât mai aproape de felul în care arătau fetele din poze”, povesteşte Cristiana. Avea 16 ani, el 20 şi erau împreună de 3 ani.

*

“Prima dată când mi s-a părut în neregulă ce fac a fost când am văzut-o pe bunica cum spală albuşul de ou, să nu rămână niciun fir de gălbenuş, să-l pot mânca”, îşi aminteşte Cristiana, care îşi schimbă, brusc, poziţia pe canapeaua din redacţie, ca şi când nu îşi găseşte locul. Are părul şaten închis, tuns inegal – e mai lung pe partea stângă şi mai scurt pe dreapta, – şi ochii căprui. E îmbrăcată cu o pereche de pantaloni şi un tricou larg, dar scurt. Prin haine i se poate zări silueta subţire. Din când în când îşi aprinde câte o ţigară, iar din cana cu cafea, care are 15-20 de calorii, soarbe rar, când face pauze mai lungi ca să găsească, în minte, imagini de demult pe care să le pună în cuvinte.

În urmă cu 10 ani, Cristiana îşi propusese ca dieta zilnică să nu depăşească 500 de calorii, deşi numărul recomandat pentru vârsta ei ar fi fost de 1600-1800. “Principala mea preocupare era să găsesc legumele hipocalorice. Citisem despre asta şi făceam combinaţii de aşa natură încât să scot proteinele. De exemplu, mâncam ciuperci fierte cu fasole boabe. Dintre fructe, mâncam doar mere, fructe de pădure şi, când mi se făcea poftă de dulce, puţin pepene galben. Din când în când, mâncam şi un pumn de cereale cu iaurt degresat. Dacă beam cafea, şi asta se întâmpla rar, foloseam numai zaharină şi îndulcitori hipocalorici.” Îşi aduce aminte şi de-o vacanţă la mare în care şi-a chinuit bunica pentru că într-o zi mânca doar 2 felii de pepene roşu şi un porumb fiert pe plajă.

*

Ca să slăbească mai mult şi mai repede, pe lângă dieta alimentară, a început să facă şi sport. Când reuşea să se ducă la sală în fiecare zi, cu atât mai bine. „Stăteam aproape 2 ore, timp în care lucram fără oprire fiindcă ştiam că dacă nu fac pauze se ard mai multe calorii. Plecam de-acolo doar când mă dureau atât de tare muşchii şi eram atât de obosită încât plângeam”, îşi aminteşte Cristiana, a cărei obsesie atingea limite de neimaginat în timpul vacanţelor. „În fiecare dimineaţă mă trezeam cu o oră înaintea tuturor şi făceam jogging în camera de hotel. Alergam dintr-un perete în celălalt al camerei, săream pe loc, fiindcă nu aveam coardă, pe urmă continuam cu abdomene şi alte exerciţii. Făceam toate astea pe stomacul gol, oriunde eram. La mare, după o dimineaţă d-asta, continuam cu înot, cu cât mai mult, cu atât mai bine.” Cristiana spune că Dragoş era fericit că ea devenise, dintr-o dată, pasionată de sport şi se antrenau împreună. Nu i se părea ciudat că iubita lui pleacă de la sală doar când începe să plângă; considera că dă dovadă de ambiţie când se supraantrenează.

*

Cristiana îşi aminteşte că părinţii îi repetau că în ritmul ăsta o să se îmbolnăvească. Dar ei îi era teamă că ar putea să cadă pe stradă pentru că organismul era foarte slăbit. Frica a protejat-o. Chiar şi când a descoperit o cură pe bază de sirop cu miere, nu a renunţat la stropul ei de mâncare. „Era un sirop care se punea în apă. Beai trei pahare pe zi şi lumea spunea că nu-ţi mai e foame. Am început să ţin cura asta cu mama iubitului meu că şi ea părea interesată de rezultatele promise. Prietenul meu râdea de noi: băi, voi sunteţi idioate! Noi susţineam că ce bem e plin de vitamine, că nu ne este foame.” A ţinut cura cu polen o săptămână şi jumătate. „Nici măcar o zi n-am putut să o ţin fără să mănânc pentru că siropul mi se părea greţos. Trebuia să iau măcar o feliuţă de portocală după ce beam amestecul ăla”, spune Cristiana, care nu a apelat nici la ceaiuri, nici la pastile de slăbit. „Ceaiurile nu erau la modă, că le-aş fi băut, deşi ştiam că îţi dau crampe îngrozitoare şi că elimină apa şi mineralele din organism. Aş fi făcut orice să slăbesc. Cât despre pastile, erau unele pe vremea aia, interzise, care se luau prin cluburi. Conţineau amfetamină şi câteva prietene le foloseau pentru că inhibau pofta de mâncare. Însă, ca orice drog, aveau şi efecte adverse: erau agitate, paranoice şi nu se mai înţelegeau cu nimeni. Eram tentată pentru că se slăbea repede de la ele, dar am reuşit să mă abţin”, explică Cristiana. Vorbeşte apăsat, cursiv, fără să caute, în minte, detaliile acelor clipe. Le ştie deja foarte bine. Pare că, de atunci, s-a mai gândit la aceste întâmplări. Când a ajuns la 43 de kilograme, părinţii au dus-o la medic să-i facă analizele de sânge, care au ieşit perfect. Însă iubitul ei, care o cântărea săptămânal, a pus piciorul în prag când şi-a dat seama că fata începuse să slăbească foarte repede, un kilogram pe săptămână. „Mi-a spus că dacă ajung în spital, el nu o să stea cu mine.” Trecuse aproape un an de zile de când Cristiana, care avea aproape 17 ani, ducea un stil de viaţă extrem. De la 50 de kilograme ajunsese la 40. Atunci a început să mănânce din nou. Şi nu s-a mai oprit.

*

“Mi-aduc foarte bine aminte care a fost primul lucru pe care l-am mâncat. Mi-era poftă de carne şi am luat, din frigider, nişte cârnăciori cruzi. I-am mâncat pe ascuns fiindcă, după un an în care îi înnebunisem calculându-mi caloriile, îmi era ruşine să mănânc de faţă cu familia. Pentru că i-am mâncat nefierţi şi pe nerăsuflate, mi-a fost rău vreo 4 zile. Stomacul nu mai era obişnuit cu genul acesta de mâncare. Problema este că atunci când renunţi la anumite alimente, uiţi gustul, aşa că atunci când am reînceput să mănânc, mi-am adus aminte de cel care îmi plăcea cel mai mult: dulcele.” Cristiana începuse să mănânce toate “ciocolăţile pământului.” Îşi cumpăra de la supermarket pungi mari cu dulciuri, iar când nu mai avea, le lua pe-ale fratelui ei, cu 6 ani mai mic. Mânca până nu mai putea şi, deşi ar fi putut vomita din prea plin, n-a făcut-o niciodată în mod voit pentru că “mi s-ar fi părut prea mult.” “Ştiam că nu am vreo restricţie fiindcă slăbisem. Credeam că familia şi prietenii se vor bucura că mănânc din nou.” Ceea ce s-a şi întâmplat până când mâncatul a devenit principala preocupare, atât ziua, cât şi noaptea. “Ţin minte că schimbarea a fost atât de bruscă încât la liceu, după o oră de desen, profesoara a venit la mine îngrijorată şi m-a întrebat dacă sunt însărcinată.” În 4 luni şi jumătate, Cristiana s-a îngrăşat 8 kilograme.

*

Părinţii s-au speriat când au descoperit că fata mânca inclusiv noaptea. Aşa au început să-i ascundă mâncarea. „Era nasol când făceau asta. Deşi încercau să mă ajute, acum ştiu asta, m-au stresat în ambele perioade, dar mai tare când nu mă lăsau să mănânc.” Cristiana avea o prietenă care mânca pe fond nervos şi cu ea îşi petrecea nopţile la telefon. „Povesteam ce ne-ar plăcea să mâncăm, iar a doua zi mergeam să cumpărăm produsele respective. Pe urmă vorbeam şi despre cât de bun a fost şi ne întrebam reciproc: tu cât ai mâncat? Eram într-o competiţie, care mănâncă mai mult.” La 18 ani şi jumătate, pe Cristiana nu o mai încăpea nicio haină.

*

S-a despărţit de prietenul ei după doi ani în care mâncarea i-a fost şi duşman, şi aliat. Când a ajuns la 63 de kilograme, s-a hotărât să se ducă la nutriţionist pentru că nu reuşea să slăbească mâncând mai puţin şi nici sportul, de care se reapucase, n-o ajuta. I-a fost greu să ţină noua dietă pentru că “mi se părea că mănânc foarte puţin după cât mâncasem într-un an şi jumătate”. După alte 6 luni, la aproape 19 ani, a ajuns la greutatea dorită, şi-a reglat metabolismul şi, până azi, nu a avut fluctuaţii de greutate mai mari de 2-3 kilograme.

Acum mănâncă de toate, dar în cantităţi mici. “Încerc să nu fac excese”, spune Cristiana care, după 7 ani, pare să fi înţeles că moderaţia este cea mai bună cale.

*

Psihologul Trisi Cristea e surprinsă că Cristiana a reuşit să se vindece fără ajutorul unui terapeut. „Rolul acestuia e de a regla modul pacientului de a privi lucrurile şi de a-l ajuta să nu recadă într-o anumită situaţie. Anorexia nu este o alegere, ci o boală care implică o dereglare de ordin psihologic. Am fost uimită că ea a reuşit să îşi revină fără să apeleze la specialist.” Psihologul mai spune că ajutorul părinţilor i s-a părut foarte important. „Familia a fost surprinzător de aproape chiar dacă pare că nu se împotrivea felului în care fata se alimenta în episodul anorexic. Mi se pare că ei au luat distanţa necesară în raport cu ea, dar au rămas observatori, gata să intervină dacă lucrurile ar fi degenerat. Orice tânăr de vârsta ei are tendinţa să facă pe dos decât i se spune”, spune psihologul, care constată şi un anumit autocontrol pe care Cristiana l-a avut: „Ea a rămas mereu conştientă de ceea ce face. De exemplu, a spus că îi era teamă să nu cadă din picioare, că nu a apelat la medicamente, că nu a vomitat. Poate că, într-un fel, ea a fost propriul ei terapeut, poate că această conştienţă a ajutat-o să se salveze.” Trisi Cristea explică de ce adolescenţii sunt cei care suferă, cu precădere, din cauza anorexiei: „Adolescenţii au o imagine de sine prost conturată şi nu sunt conştienţi de valoarea lor. Sunt predispuşi să se orienteze înspre exterior, să caute modele şi validare în afară, nu în ei înşişi. Maturizarea în vârstăe cea care aduce siguranţa că fiecare e unic în felul său. La 19-20 de ani, începi să-ţi dai seama că valorile spiritului şi ale minţii sunt, de asemenea, importante. În adolescenţă, tinerii simt că nu sunt suficient de puternici să-i controleze pe alţii sau opiniile lor. Dar se pot controla pe sine şi propriile trupuri. Şi cei care suferă de anorexie tocmai asta fac.”

*

Maria Florea, consultant în nutriţie, spune că o persoană care suferă de anorexie poate fi ajutată prin efortul depus de mai mulţi oameni. “Este o muncă în echipă: psiholog, psihiatru, nutriţionist, medic de familie, părinţi. Anorexia face parte din categoria tulburărilor de alimentare, cu o componentă psihologică importantă. Colaborarea dintre nutriţionist şi psiholog trebuie să fie maxim optimizată, în beneficiul pacientului, monitorizarea unilaterală fiind un eşec.” Dieta recomandată trebuie să fie „echilibrată din punct de vedere caloric, cu conţinut bogat în minerale şi vitamine (având în vedere vârsta persoanei), cu o gamă largă de alimente, însoţită de un program de exerciţiu fizic adecvat, care împreună contribuie la dezvoltarea armonioasă a fizicului şi psihicului pacientului.” Procesul de revenire este de lungă durată pentru că „anorexia este o tulburare psihiatrică ce se caracterizează printr-o deformare a imaginii propriului corp, cu teama permanentă de îngrăşare. Prin urmare, pacientul trebuie monitorizat şi tratat de echipa de medici atâta timp cât persistă simptomatologia: înfometare, abuzul de purgative, clisme, diuretice şi excesul de exerciţii fizice. Şi pentru că boala afectează mai ales adolescenţii, monitorizarea poate să dureze ani.” Maria Florea comentează, de asemenea, autocontrolul Cristianei într-o situaţie în care cei mai mulţi pacienţi îşi pierd capacitatea de a raţiona corect: „Curios este că la 40 de kilograme s-a oprit. Teoretic, pacientul nu conştientizează pericolele şi nu se opreşte pur şi simplu ( riscul de mortalitate în această boală este de până la 10%). Deşi ea nu a fost la psiholog  sau la nutriţionist,  a ştiut să ia decizia corectă…”

*

Magdalena Moroşanu, şef secţie diabet, nutriţie şi boli metabolice la Spitalul Judeţean din Galaţi, a făcut în 2005 un studiu despre tulburările de comportament alimentar şi echilibru ponderal în populaţia generală cu ocazia doctoratului pe care l-a susţinut pe această temă. De fapt, acesta e singurul studiu din România. Nici Ministerul Sănătăţii, nici Institutul de Sănătate Publică nu deţine cifre oficiale la scară naţională. Magdalena Moroşanu a făcut studiul pe un eşantion de 311 persoane, număr reprezentativ în raport cu locuitorii judeţului Galaţi, 643.000 la acea vreme. Rezultatele studiului au arătat că doar 1% dintre respondenţi suferă sau au suferit de anorexie şi între 1% – 2% de bulimie, acestea fiind considerate tulburări alimentare majore, caracteristice perioadei de adolescenţă şi primei tinereţi. Cele mai frecvente tulburări de alimentaţie în populaţia generală, considerate benigne, au reieşit a fi sindromul craving, adică foamea exagerată de dulce (56,5%), senzaţia exagerată de foame (21,9%) şi sindromul de alimentaţie compulsivă (12,9%).

*

În 2009, Kate Moss era acuzată că încurajează anorexia după ce declarase că: „Nothing tastes as good as skinny feels.” Azi, tricourile pentru copii care au acest slogan sunt vândute pe internet, deşi comercializarea lor nu are legătură cu supermodelul. Specialiştii în boli de alimentaţie au cerut ca producerea acestor tricouri pentru copii să fie interzisă. Aceasta cu atât mai mult cu cât ziarul englez The Guardian anunţa că „1.5 % din 200.000 de copii britanici sub 10 ani au anorexie”. Datele sunt cu atât mai îngrijorătoare cu cât un studiu similar făcut în 1999 arăta că doar 0.6 % din 200.000 de copii sub 9 ani au anorexie. Studiul realizat de doctorul Dasha Nicholls de la Institutul pentru Sănătatea Copilului din cadrul University College London mai spune că mai bine de 208 dintre pacienţi erau fete, adică 82%, dar că nici băieţii nu sunt scutiţi de această boală, unul din 5 cazuri suferind de anorexie. Mai mult de 80% dintre copiii investigaţi în cadrul studiului aveau boli alimentare aflate în legătură directă cu anorexia.

Dacă ştiţi pe cineva care suferă de anorexie sau bulimie, recomandaţi-i întâlnirea cu un medic psiholog sau nutriţionist. Persoanele cu boli de nutriţie nu se pot vindeca singure pentru că le e greu să accepte sau să îşi dea seama că au o problemă.

(Articol publicat în Tabu de septembrie 2011)

 

 

 

 

 

 

Standard

Un gând despre „Mâncarea – duşman şi aliat

  1. Pingback: Despre anorexie, bulimie si alte probleme de nutritie | Feeder

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s