Uncategorized

Compasiune

Un prieten american îmi spunea ieri că i se pare că în România lumea nu are compasiune. De la observaţia lui am început o lungă discuţie, de vreo 3 ore aşa, ocazie cu care le mulţumim celor de la Madame Pogany că nu ne-au gonit din momentul în care am început să sorbim capuccino din căni care nu mai erau demult pline :).

Amicul meu povestea că, în ceea ce îl priveşte, compasiunea este de găsit (sau nu, în cazul României) în gesturile aparent nesemnificative pe care oamenii le fac unii pentru alţii în fiecare zi. De pildă, rememora primele lui zile în Bucureşti, în urmă cu aproape 10 ani, când locuind în zona Marriott-ului din 13 Septembrie, se pregătea să traverseze intersecţia aglomerată şi alambicată. La trecerea de pietoni, lângă el, aştepta o femeie în vârstă. Şi, după spusele lui, pare că aştepta de ceva vreme până la venirea lui. Atunci şi-a zis că dacă el n-o va ajuta să traverseze, femeia ar putea să stea acolo toată ziua. A luat-o de braţ şi a dus-o pe partea cealaltă. Ea a zâmbit şi fiecare şi-a văzut mai departe de treabă.

E adevărat că sunt ţări în care, încă înainte de a pune piciorul pe trecerea de pietoni, maşinile opresc. Intenţia celui care traversează pare că este cumva observată de şofer încă dinainte ca omul să pună în acţiune traversarea propriu-zisă. Sunt ţări şi oraşe în care, în chip natural, oamenii îşi anticipează nevoile şi acţionează într-o aşa manieră încât să vină în întâmpinarea celuilalt. Şi e frumos când se întâmplă asta pentru că sentimentul colaborării şi al faptului că un altul vede, TE vede, te ajută să calci altfel pe stradă.

Cred că şi aici lumea intuieşte lucrurile de care cel de lângă are nevoie, însă nu de la fel de multe ori ca-n alte părţi şi sare spre împlinirea gestului. Ca şi când compasiunea ar fi împotriva firii sale, ca şi când gestul de a face un lucru bun pentru altul, adesea un necunoscut, l-ar descalifica. Ştiu că cei mai mulţi dintre noi văd ce e în jur şi au tresărirea aceea a lui „dacă m-aş implica, lui X i-ar fi mai uşor”, dar n-o fac.

Are în mod sigur legătură cu un grad de conştienţă scăzut, poate cu lipsa de încurajare, în general, a faptului că să dai o mână de ajutor sau să faci un gest care să preîntâmpine nevoia altuia nu e semn de slăbiciune, ci semn că eşti ACOLO, PREZENT, că TRĂIEŞTI.

Anunțuri
Standard

10 gânduri despre „Compasiune

  1. Eu sunt puţin de altă părere. Nu cred că oamenii au senzaţia că i-ar descalifica sau i-ar face slabi micile gesturi care să ajute pe alţii, ci mai degrabă că sunt puţin sălbatici, lipsiţi de încredere, dornici de a limita pe cât posibil interacţiunile. Sunt foarte închistaţi, paranoici, e de parcă drumurile lor sunt toate nişte curse cu obstacole cu linia de sosire acasă, la muncă şi în alte ”zone de siguranţă”. Pentru asta aş da vina pe stilul de viaţă deloc occidental. Cel puţin aşa mi s-a părut mie în cei 10 ani de Bucureşti. Acum mi-am luat zborul spre meleaguri mai bune (tot româneşti însă), unde lumea e ceva mai relaxată.

  2. Andreea zice:

    that’s the awesomest funny reply i’ve read in a long time. ahahahahahahahahaha. şi ce faci acolo? ce se poate face la cornu, în prahova?

  3. Chiar? :)) Cam ce am făcut şi până acum, doar că mai în linişte. Adică lucruri care nu necesită prezenţă fizică în Bucureşti mai mult de două zile pe lună. Plus că mă gândesc să mă apuc de grădinărit şi crescut găini. Nu că vecinul de uliţă n-ar face naveta zilnic la Bucureşti (locuia în Crângaşi şi muncea în Colentina, deci îi lua cam tot atâta timp drumul). Oricum sunt destul de surprinsă că toată lumea mă întreabă asta 🙂 N-avem noi infrastructură, dar netul ne merge :))

  4. amaranda zice:

    eu incerc sa ii ajut pe ceilalti, cand observ ca au nevoie. in ultimul timp insa, am fost surprinsa de reactia mea in urmatoarea situatie: un baiat la iesirea de la metrou, cu o harta in mana, incerca sa afle incotro e o anumita strada. in fata mea vreo 3-4 persoane l-au ignorat total cand el a incercat sa ii abordeze. cand am trecut pe langa el, primul impuls a fost sa il ignor si eu (credeam ca e o farsa). m-am oprit totusi, dar eram suspicioasa si parca asteptam din moment in moment sa mi se confirme farsa (wtf?). mi se pare ca ne-am salbaticit, intr-adevar suntem paranoici pt ca am luat multe tepe….doar asa pot explica reactia mea deplasata.

  5. Şi mie îmi place să ajut oamenii. Aşa tare că într-o seară l-am ajutat şi pe unul căruia ”i se stricase maşina şi nu era din Bucureşti şi nu mai avea cum ajunge acasă”. Nu ştiu ce a fost în mintea mea, o parte ruşine, o parte frică (eram vizavi de blocul meu dar era cam pustie strada şi era beznă), dar i-am dat 5 lei deşi ştiam sigur că se duce la prima cârciumă. Ţin minte că acum vreo 10 ani ieşisem într-o noapte din Fire în căutarea unui şerveţel de care aveam urgent nevoie. Evident că nu l-am găsit şi m-am simţit nevoită să abordez o fată cam de vârsta mea să-i cer, cât am putut de politicos, desigur. S-a speriat, mi-a aruncat un pachet întreg ”Ia-le pe toate!!!” şi a rupt-o la fugă. Mie nu mi s-a întâmplat dar am auzit de la prieteni (bărbaţi) de cazuri în care au încercat să ajute femei pe stradă şi au fost refuzaţi cu spaimă.

  6. Andreea zice:

    găsesc că e trist. dar poate că citind şi alţii textul şi comentariile, lucrurile devin mai bune 🙂 aşa cred că începe să fie bine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s