Uncategorized

Ferentari

Documentar realizat de CNN în toamna anului 2010

La 26 de ani am fost pentru prima dată în cartierul Ferentari, deşi sunt născută şi crescută în Bucureşti.

*

La invitaţia lui Dorian Ilie, PR la Policy Center for Roma and Minorities, am vizitat Clubul de Educaţie Alternativă din cadrul şcolii 136. Primul lucru pe care l-am observat în drum spre şcoală este că Ferentariul este mai aproape de centru decât mi-am imaginat. Ieşind de la metrou la staţia Eroii Revoluţiei, iei autobuzul 141 şi puţine staţii mai încolo eşti pe Calea Ferentarilor. Nu ştiu de ce am crezut mereu că zona este literalmente la capătul oraşului. „Capătul oraşului” este cumva „în mijlocul oraşului”.

La intratea în curtea şcolii 136 e un graffitti foarte mişto

*

La ultimul etaj al şcolii proaspăt recondiţionată din fonduri europene se află Clubul de Educaţie Alternativă. De pe holurile şcolii cu clase primare şi gimnaziale ai două vederi distincte şi foarte diferite. Dacă te uiţi pe geamurile care dau spre faţa şcolii, vezi bulevardul, blocuri şi oameni aşteptând în staţiile de autobuz; ocazional, şi câteva căruţe. Dacă te uiţi pe geamurile care dau în spatele şcolii vezi sala de sport şi mai departe de ea, la aproximativ 100 – 150 de metri, blocurile gri, scorojite, cele pe care le-aţi văzut în documentarul BBC. Este ghetoul şi din el vin majoritatea copiilor care înainte sau după orele de şcoală îşi fac lecţiile, se joacă sau au diferite activităţi socio-culturale la Clubul de Educaţie Alternativă. Majoritatea dintre ei vin din familii cu situaţii domestice greu de închipuit. Sunt copiii unor părinţi care n-au ştiut de bine şi de mai bine pentru ei înşişi, deci nici pentru copiii lor. Faptul că cei din urmă sunt la şcoală este un pas imens pentru oameni care nu pot înţelege valoarea educaţiei pentru că, pentru ei, viaţa se coordonează după alte elemente şi credinţe.

*

Toto are 10 ani

L-am întâlnit pe Toto care are 10 ani. Toto locuieşte acum la centrul de plasament pentru că părinţii lui sunt în închisoare, iar unchiul, care l-a crescut o vreme, nu l-a mai putut ţine pentru că este traficant de droguri şi viaţa pe care o trăieşte este inadecvată pentru un copil. Toto este un puşti remarcabil: este plin de viaţă, este vesel, este pus pe şotii şi este incredibil de afectuos. Vedeţi voi, nu pot şti ce se ascunde în sufletul lui Toto, dar am încredere că felul în care îl văd pe Toto e real: e felul de a fi al unui om bun pentru care un cuvânt optimist, o îmbrăţişare şi o glumă sunt suficiente ca să-l menţină alert. De fapt, nu de asta avem nevoie cu toţii, să simţim că este cineva pentru care spiritul nostru contează?

*

Surorile

Povestea lui Toto o au şi alţi copii. Până la 60 dintre ei vin la Club săptămânal ca să fie împreună cu alţi copii care-i înţeleg şi cu maturi care le oferă afecţiunea, înţelegerea şi cuvântul înţelept şi blând de care au nevoie şi pe care nu le găsesc acasă pentru că din nepricepere părinţii nu ştiu să le ofere aceste lucruri. După un an de zile de la deschidere, 120 de copii s-au înscris în Club, au activat peste 20 de voluntari, au existat 14 activităţi educaţionale şi recreative independente, 17 parteneri oficiali şi peste 20 de susţinători, iar 4 persoane sunt angajate permanent în cadrul clubului.

*

Şi tu poţi fi voluntar dacă îţi doreşti asta şi am să îţi spun la ce m-am gândit ieri când am intrat acolo. Mai ţii minte personajul principal din Fight Club care se duce la tot felul de întâlniri de grup pentru că nu se poate odihni? Pe lângă obiectivul specific al grupului în cauză, toate la care merge au o trăsătură comună: nevoia de afecţiune a participanţilor. La Club, afecţiunea există şi n-are nicio importanţă că eşti nou venit pentru că în mai puţin de o oră va exista cel puţin un copil care te va îmbrăţişa sau care va dori să te sărute. Şi e atât de bine!

*

Poate vă întrebaţi (sau aţi asumat deja aspectul) dacă aceşti copii sunt romi. Da, sunt. Dar aşa cum povesteam cu Dorian, aştept momentul în care, în presă, de exemplu, nu se va mai numi etnia unei persoane nici când face un lucru bun, nici când face un lucru rău. Când vine vorba de romi, ne referim aproape mereu cu sens peiorativ la etnia pe care o au şi cred că asta dăunează, inconştient, felului în care gândim nu doar despre aceşti oameni, ci despre oameni în general. Personal, nu gândesc despre un om nici prin prisma etniei, nici a naţionalităţii, nici a orientării sexuale, nici a educaţiei, nici a vreunui alt aspect care să limiteze, în esenţă, ceea ce mă interesează la omul respectiv: calitatea şi valoarea umană care sunt adesea intrinseci şi care nu ţin cont de stereotipiile de genul celor enumerate mai sus.

*

Cartierul Ferentari este una dintre cele mai vulnerabile zone din Bucureşti din punct de vedere social şi economic. Majoritatea locuitorilor maturi sunt în închisoare, fac parte din grupuri criminale, sunt dependenţi de droguri sau se află la baza păturii sociale. Clădirile în care locuiesc sunt supraaglomerate cu garsoniere de 14 metri pătraţi în care locuiesc câte 6-7 persoane dintre care majoritatea sunt copii. Violenţa domestică, temele pentru acasă, gătitul, copiii care se joacă, abuzul de droguri şi sex – toate se petrec în aceeaşi cameră. Riscurile de îmbolnăvire pe străzi sau în apartamente sunt imense din cauza gunoaielor, a şobolanilor şi a seringilor folosite şi aruncate aiurea.

*

Să fii bun şi înţelegător cu copiii nu costă nimic. Indiferent de unde vin ei!

 

Standard

5 gânduri despre „Ferentari

  1. ”Dar aşa cum povesteam cu Dorian, aştept momentul în care, în presă, de exemplu, nu se va mai numi etnia unei persoane nici când face un lucru bun, nici când face un lucru rău. Când vine vorba de romi, ne referim aproape mereu cu sens peiorativ la etnia pe care o au şi cred că asta dăunează, inconştient, felului în care gândim nu doar despre aceşti oameni, ci despre oameni în general.”
    Şi eu aştept acelaşi lucru, faza e că nu înţeleg de ce nu se întâmplă deja. Pot doar să presupun că oamenii doar internalizează concepte ca ”politically correct”, dar chiar nu sunt liberi de prejudecăţi. Degeaba le zici romi dacă tot nasol vorbeşti de ei cu orice ocazie (am auzit chiar faze de genul ”cultura românească distrusă de romi cu manelele lor cu tot!” – serios? zi-le ţigani direct atunci şi gata). Adică pe lângă că-i dăunător şi urât e şi absolut inutil. Hai să zicem că, atunci când e vorba de lucruri petrecute în străinătate, oricum trebuie să zici că e vorba de o persoană cu cetăţenie română şi poate unii chiar simt că trebuie să dea şi etnia. Dar în România, unde se comit mizerii toată ziua, romi şi români cot la cot?
    Pe de altă parte, frumoasă idee şi frumos articol. O să dezvolţi pe tema asta?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s