Uncategorized

De dragul părinţilor [HHC]

Este o scenă la începutul filmului „Forrest Gump” în care personajul cu nume omonim este tachinat de copiii care aruncă cu pietre în el. La îndemnul prietenei lui care îi strigă „Run, Forrest, run!”, băiatul care până atunci avea picioarele imobilizate şi se deplasa cu greutate, începe deodată să alerge. Cu toate că vorbim despre un film, în realitate există oameni care, din iubire pentru un altul, dau dovadă de incredibilă determinare.

Stă pe canapea. Are părul lung şi blond, împletit în două codiţe care se revarsă pe umeri. Ochii îi sunt albaştri şi zâmbetul ştirb pare desenat cu creionul pe foaie fiindcă nu dispare niciodată. Alţi oameni îşi relaxează muşchii feţei între două surâsuri ca să nu obosească. Dar ea nu. Poate că ştie că râsul este cel mai bun medicament pentru că şi asta a ţinut-o în viaţă: e duşmanul depresiei, face bine la inimă, destinde părţile corpului, eliberează stresul, accelerează circulaţia sangvină, diminuează tonusul muscular, eliminând tensiunea şi agresivitatea şi multe alte beneficii. E îmbrăcată cu o bluză roz cu mâneci lungi şi cu pantaloni roşii, lungi, ambele din bumbac.

-Eu mă dau jos de pe canapea, am amorţit!, exclamă fetiţa. Ca să ajungă să stea pe covor, se ţine cu braţele de canapeaua de pe care pare că se prelinge ca şi când s-ar da pe tobogan. Arată ca joaca amuzantă a oricărui copil.

Larisa are 9 ani şi nu poate să meargă. Până la 7 ani a crescut în centrul de plasament „Ghiocelu” din Bacău. Apoi a fost luată de Liliana Chetreanu, asistent maternal. De fapt, Liliana Chetreanu a fost luată de Larisa.

Larisa. Foto: HHC România/Petruţ Călinescu

*

„Ghiocelu”, instituţia pentru copii cu nevoi speciale severe a fost cea de-a doua închidere a unei instituţii de tip mamut din judeţul Bacău la iniţiativa Hopes and Homes for Children. Aici locuiau 81 de copii. Proiectul a implicat crearea a 5 case de tip familial şi a unei reţele de asistenţi maternali pentru copiii cu nevoi speciale severe. De asemenea, au fost realizate o serie de reintegrări ale unora dintre copii în familiile lor naturale sau extinse. Odată cu închiderea instituţiei, 94 de copii şi tineri au putut beneficia de o nouă viaţă: 8 au fost plasaţi în alte servicii, 9 au fost plasaţi în asistenţă maternală sau reuniţi cu familiile lor, 77 au fost plasaţi în case de tip familial, noi sau deja existente la nivelul judeţului Bacău. Larisa a fost unul dintre cei 9 copii care au ajuns în grija unui asistent maternal.

*

În 2009, Liliana Chetreanu s-a dus la „Ghiocelu” ca să cunoască copilul despre care i s-a spus că poate fi luat acasă. Larisa stătea într-un scaun cu rotile în mijlocul camerei. Alături de Liliana Chetreanu mai erau alţi trei asistenţi maternali.

– Am venit să licitez aici sau să iau un copil?, a întrebat, furioasă, Liliana Chetreanu când a văzut procedura prin care soarta Larisei urma să fie decisă.

Deşi aştepta un răspuns de la vreuna dintre persoanele autorizate, Larisa a fost cea care i-a răspuns:

– Eu te aleg pe tine că eşti blondă ca mine.

Aşa a ajuns Larisa să locuiască cu familia Chetreanu în satul Pralea de lângă Oneşti. Mama, Liliana, tatăl, Valerian şi cele două fete ale lor, Elena şi Georgiana au devenit noua familie a Larisei. Prima pe care a avut-o vreodată.

Liliana Chetreanu şi Larisa în casa din satul Pralea, judeţul Bacău. Foto: HHC România/Petruţ Călinescu

*

Ca în ziua în care Larisa stătea într-un scaun cu rotile în mijlocul unei camere din centrul de plasament „Ghiocelu”, stă acum, pe covor, în mijlocul uneia dintre camerele gospodăriei din Pralea. Când şi când, îşi întinde picioarele. Îi amorţesc des. Camera are în jur de 10 metri pătraţi. Cum intri pe uşă, ai în faţă o vitrină, iar în dreapta o masă, un fotoliu, o canapea şi o sobă. În spatele uşii este un cuier. Pe vitrină este o coroniţă. Larisa este premiantă la şcoală, o perfomanţă având în vedere că nu se poate deplasa – are tetrapareză spastică – şi nici mâna stângă nu şi-o poate mişca foarte bine.

– Noroc că scriu cu dreapta, râde ea.

În ziua în care Larisa a ajuns în noua ei casă, Valerian Chetreanu a ciupit-o, în joacă, de unul dintre picioare. Acesta a tresăltat aşa că tatăl nu a pierdut timp şi a dus-o pe Larisa la spitalul „Sfânta Maria” din Iaşi pentru investigaţii. De acolo a fost trimisă la spitalul „Grigore Alexandrescu” din Bucureşti unde i s-a făcut prima operaţie de alungire a tendoanelor. Până acum, Larisa a fost operată de 4 ori şi a avut ambele picioare ghipsate până la coapse de 10 ori. Azi se deplasează, prin târâre, cu picioarele în lateral. Înainte le avea întoarse, de la genunchi, înspre interiorul coapselor.

*

Larisa merge la recuperare la centrul nou deschis din curtea centrului de plasament “Alexandra” din Oneşti care va fi închis până la sfârşitul acestui an. “Alexandra” devine astfel cea de-a treia instituţie mamut, şi penultima, pe care HHC o închide în judeţul Bacău. În centrul oneştean se aflau la demararea proiectului de închidere, în ianuarie 2010, 126 de copii şi tineri. Până în prezent, 57 dintre ei au fost reintegraţi în familiile naturale sau mutaţi în servicii de ocrotire de tip familial. Ceilalţi vor fi mutaţi într-una dintre cele trei case de tip familial care se află în construcţie. 6 dintre copiii ocrotiţi în instituţie au murit în ultimele 23 de luni din cauza problemelor medicale severe.

*

–  Dacă Larisa nu reuşeşte să meargă, va trebui să renunţ la ea, spune, ca prin vis, Liliana Chetreanu. Deşi nu crede în cuvintele „va trebui să renunţ la ea”, le rosteşte ca pe un soi de precauţie în caz că … Ca atunci când ceva pare prea frumos ca să fie adevărat aşa că ne spunem nouă înşine, când şi când, câte o vorbă care să ne ţină cu picioarele pe pământ. Chiar dacă acea vorbă, rostită doar în minte, are puterea să lovească precum un cuţit învârtit într-o rană.

– Eu nu plec nicăieri, spune Larisa care îi spune Lilianei mamă încă din ziua în care a venit în casa familiei.

Valerian Chetreanu o duce pe Larisa la şcoală în fiecare zi. Şi, tot cu fiecare zi, Larisa se face tot mai mare.

– Acum are 30 de kilograme, spune Liliana Chetreanu care ştie că fiecare an şi fiecare kilogram în plus al Larisei înseamnă mai puţin timp pe care s-ar putea să-l petreacă cu fata.

Larisa cu mama, Liliana şi tatăl, Valerian Chetreanu. Foto: HHC România/Petruţ Călinescu

*

Din dragoste pentru părinţii ei, Larisa va merge. Aşa cum, din dragoste pentru prietena lui, Forrest Gump a început să alerge.

Textul pe care l-am scris face parte dintr-o serie amplă de texte care va urma şi care sunt mărturii despre lucrurile pe care le-am văzut, poveştile pe care le-am aflat şi informaţiile pe care le-am cules în cele 2 zile de teren pe care le-am făcut, împreună cu Hope and Homes for Children şi alţi jurnalişti (Simona Tache pentru blogul personal, Jurnal roz de cazarmă, Nic Sârbu pentru Caţavencii, Cristina Moldovan pentru Evenimentul Zilei, Diana Marcu pentru Gândul.info şi fotojurnalistul Petruţ Călinescu) , la Oneşti, Bacău şi în sate din apropierea celor două oraşe. Textele care tratează subiectul HHC vor fi marcate, în titlu, cu [HHC]. Vă recomand din suflet să nu rataţi niciun episod. În paralel, urmăriţi pe contul meu de Facebook seria de fotografii “What if God was one of us” care este legată de aceeaşi vizită în judeţul Bacău.

Am mai scris despre HHC, aici.

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s