Uncategorized

Mesajul [HHC]

HHC România/Petruţ Călinescu

Câteodată, un mesaj scris la timpul potrivit poate salva o viaţă. Să nu-ţi fie frică, nici ruşine să spui: „Ajută-mă!”

„Doamne ajută!” Astfel îşi încheie Roxana Butnariu e-mailul. Sigur, nu îi scria lui Dumnezeu, ci unor oameni despre care îşi închipuia că, prin voia Celui de Sus, înainte de toate, vor reuşi să dea o mână de ajutor unei familii alcătuite din mama, bunica şi 5 copii. Căci mai departe de voinţa şi disponibilitatea personală, oamenii care fac bine par anume plămădiţi să înfăptuiască lucruri care mângie nu doar existenţa văzută a cuiva, dar mai ales existenţa nevăzută. Ei pot pune o pâine proaspătă pe masa cuiva (lucru văzut), dar prin acest gest reuşesc să sădească şi recunoaşterea, umilinţa şi certitudinea (lucru nevăzut) că nu sunt singuri în sufletul celor care, până mai ieri, nu cunoşteau frăgezimea pitei abia scoase din cuptor.

*

La 11 ani, fata cu ochi albaşti şi păr blond, tuns scurt, stă ghemuită în pat. Îşi mişcă ochii de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta şi, când nu pare să îşi mai vadă mama, scoate zgomote scurte, ascuţite. Cam ca atunci când, prinzându-ne degetul într-o uşă sau un geam abia închis, surpriza de a fi păţit aşa ceva e atât de intensă că pare că tot suflul din corp ni s-a dus în degetul schingiuit şi nu mai avem nici măcar puterea de a anunţa ce ni se întâmplă; scoatem un fel de chiţăit intens pe care sperăm ca cineva, aflat în proximitate, să-l poată interpreta drept ceea ce este el cu adevărat: un urlet de durere.

*

Când Teodorei Cocală i-a venit sorocul, s-a dus la spital. Deşi trebuia să nască prin cezariană, un cumul de evenimente nefaste şi lipsa de grijă a cadrelor medicale a făcut ca mama să nască cu ajutorul forcepsului: copilul a fost tras din ea. Ca atunci când ni se răstoarnă geamantanul pe roţi în timp ce îl tragem pe stradă şi, prea enervaţi ca să ne uităm înapoi şi să-l ridicăm, continuăm să-l tragem cu furie, ocărând în gând că obiectul neînsufleţit nu ne dă ascultare. Ca şi când am vrea să-l pedepsim, să-i arătăm noi ce păţeşte oricine şi orice nu ţine seamă de gândurile şi dorinţele noastre. Felurile de a pedepsi ale omului sunt dintre cele mai ciudate. Aşa s-a născut şi Elena.

*

Teodora Cocală o ia pe Elena în braţe şi o aşează în fund. Fata se linişteşte şi chiar dacă nu o vede pe mama şi nici nu se poate întoarce spre ea, capul ei se sprijină pe pieptul femeii care, la 41 de ani, are strălucirea omului pentru care lipsa de avuţie materială a compensat cu grija de a-şi mobila sufletul cu cele mai frumoase dintre simţiri.

-Când am născut-o, mulţi mi-au spus s-o las, să uit de ea, spune Teodora Cocală. Eu, dacă o dădeam, azi nu mai eram întreagă la minte. Cum să dau deoparte pe cineva care e bucată din mine?

Elena zâmbeşte. Teodora continuă:

-O iubesc foarte mult şi fraţii ei la fel. În fiecare zi când vin de la şcoală se opresc la ea, o sărută, o ciupesc, o gâdilă şi vorbesc cu ea. Când ştiu că nu avem prea multă mâncare într-o zi, nici nu mai cer, însă întreabă dacă Elena are ce îi trebuie.

Elena molfăie un prosop.

-Hai măi Elena, dă-l încolo de prosop că-ţi nenoroceşti gingiile, o apostrofează bunica. La cei 87 de ani pe care îi are nu mai aude foarte bine. A trăit toată viaţa împreună cu fiica ei, Teodora şi a ajutat-o să aibă grijă de copii după ce soţul a părăsit-o.

Elena bagă şi mai mult prosopul în gură parcă spre a-şi necăji bunica.

-Înţeleg tot ce simte Elena. Când îi e foame, ştiu. Când e veselă, ştiu. Când ceva nu-i convine, ştiu. Acum se simte bine şi mă mir. E multă lume necunoscută în casă, dar cred că vă place. Am avut şi câte un singur musafir şi a început să se agite şi să facă urât şi până când persoana n-a plecat din cameră, nu s-a liniştit.

Elena pare că îşi roteşte privirea spre fiecare dintre noi. Suntem amuţiţi şi miraţi, atât de intensitatea privirii Elenei, cât şi de vorbele Teodorei Cocală.

*

Pentru că a fost trasă cu forcepsul la naştere, deci venirea pe lume a fost forţată, şi procedura nu a fost corectă, Elenei i-a fost afectat creierul. În presa locală, cazul ei a fost prezentat ca „fetiţa cu două capete”. Roxana Butnariu scria că asta s-a întâmplat pentru că Elena avea un fel de pungă cu lichid în spatele capului, ulterior îndepărtată chirurgical la Bucureşti.

-Elena nici nu vede, spune mama. Ciudat, cu toţii eram siguri că ne priveşte, felul în care îşi muta privirea asupra fiecăruia părea atât de prezent, atât de real.

*

În 2005, Primăria Bacău i-a dat familiei un apartament cu 2 camere. Însă din cauza neplăţilor facturilor la apă şi căldură, acestea le-au fost tăiate, iar restanţele la întreţinere îi punea în pericolul de a fi evacuaţi. Acesta a fost momentul în care Roxana Butnariu a trimis mesajul ei de ajutor către HHC.

„Noi am luat legătura cu Serviciul Public de Asistenţă Socială din Municipiul Bacău cu care avem un protocol de colaborare pe programe de prevenire şi reintegrare şi am atacat problema. Am trimis banii necesari la SPAS Bacău şi a fost făcută plata facturilor. Acum ne interesăm împreună cu cei de la SPAS asupra unei variante de încălzire constantă a apartamentului. Fiind bloc ANL, familia e la cheremul Primăriei care nu e de acord ca un locatar să-şi facă centrală proprie. Încercăm să-i convingem să facă o excepţie, dar nu ştim dacă ne va ieşi. Dacă ne va ieşi, atunci vom plăti centrala, instalaţia şi aşa mai departe”, explică Radu Tohătan, manager al departamentului operaţiuni din cadrul HHC.

*

Teodora lucrează la Salubritate în Bacău.

-Mă ocup de toaletele ecologice publice. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am un loc de muncă. Îi mulţumesc mereu pentru ce am. Cred că este o rânduială în lume şi că fiecare om este acolo unde trebuie să fie. Când uiţi să respecţi locul în care eşti pus, îl mânâi pe Dumnezeu. Trebuie să nu uiţi să mulţumeşti. Eu am înţeles şi respectat mereu ierarhiile şi ştiu să mă port şi cu cei ca mine, şi cu oameni cu şcoală şi cu poziţie.

Ceilalţi 4 copii ai Teodorei sunt la şcoală şi învaţă foarte bine. Cel mai mare dintre ei are peste 20 de ani şi este în clasa a 13-a. A pierdut ani de şcoală pentru că la 17 ani a plecat în Norvegia să muncească. Însă povestea nu s-a terminat cu bine.

-Mi-am dat acordul să plece. Însă după aproape un an acolo, oamenii cu care s-a dus i-au furat banii pe care i-a muncit aşa că a venit acasă fără nimic. L-au păcălit, povesteşte Teodora Cocală.

Ea spune că lucrurile bune i se întâmplă când pare că nu mai există nicio speranţă.

-De aceea cred că Dumnezeu ne dă, dar şi are grijă de noi. Cum altfel să-mi explic ziua în care, neavând nimic să le dau de mâncare copiilor, vecina a bătut la uşă şi mi-a întins două pâini: „Nu ştiu ce i-a venit bărbatului de-a luat 4 pâini că noi nu mâncăm atâta. Aşa că ţi-am adus ţie două.”

*

Roxana Butnariu scria în e-mailul ei către HHC: „Elena e fetiţa mea de suflet. Am simţit că trebuie s-o ajut.” La fel cum vecinul Teodorei Cocală a simţit, fără să ştie de ce, că trebuie să cumpere mai multe pâini.

Textul pe care l-am scris face parte dintr-o serie amplă de texte care va urma şi care sunt mărturii despre lucrurile pe care le-am văzut, poveştile pe care le-am aflat şi informaţiile pe care le-am cules în cele 2 zile de teren pe care le-am făcut, împreună cu Hope and Homes for Children şi alţi jurnalişti (Simona Tache pentru blogul personal, Jurnal roz de cazarmă, Nic Sârbu pentru Caţavencii, Cristina Moldovan pentru Evenimentul Zilei, Diana Marcu pentru Gândul.info şi fotojurnalistul Petruţ Călinescu) , la Oneşti, Bacău şi în sate din apropierea celor două oraşe. Textele care tratează subiectul HHC vor fi marcate, în titlu, cu [HHC]. Vă recomand din suflet să nu rataţi niciun episod. În paralel, urmăriţi pe contul meu de Facebook seria de fotografii “What if God was one of us” care este legată de aceeaşi vizită în judeţul Bacău.

Am mai scris “O să îţi doreşti să te mişti mai mult” , “De dragul părinţilor“ şi „Bicicleta„.

 

 

Standard

7 gânduri despre „Mesajul [HHC]

  1. Pff, stiam ca scrii despre HHC dar am evitat de cateva zile sa iti citesc blogul… stiam ca o sa gasesc aici marturii emotionante cum e aceasta… Voiam sa te felicit pentru ai transmis povestea mai departe cu atata emotie si simplitate…

  2. Eu am evitat să comentez…
    Că ce pot să zic, îmi cam dau lacrimile când citesc posturile-astea. Dar m-am gândit totuşi să-ţi zic că dacă e ca vreo exprimare să facă dreptate cu adevărat poveştilor de genul ăsta, atunci e dată de empatia ta şi de comparaţiile sugestive precum alea cu geamantanul (imaginea e aşa vie că aproape doare) şi cu degetul prins în uşă. Parcă sunt acolo, parcă simt ce simt ei.

  3. Cocala Teodora zice:

    Dumnezeu a randuit ca noi sa existam, dar traim fiindca tot Dumnezeu a scos in calea noastra, oamenii minunati cu suflet mare care chiar ii pasa de truda celui sarman.
    Va multumesc din suflet ca v-am cunoscut si ne-ati adus in inima dorinta de a trai si a lupta mai departe ca la randul nostru sa ajungem sa ajutam si noi pe alti.

  4. Andreea zice:

    mă emoţionează şi mă ruşinează, nu ştiu de ce, că mi-aţi citit textul. dar vă mulţumesc şi pentru ce ne-aţi spus atunci, şi pentru ce aţi scris acum.

    cu drag!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s