Uncategorized

Minune [ficţiune]

Părinţii, oameni cu puţină educaţie, şi-au spus mereu că un copil, dacă e mic la vârstă, e mic şi la înălţime. Foarte târziu, cândva prin adolescenţă, şi-au dat seama că fiul lor nu mai creşte. Ba dimpotrivă, rămăsese la statura unuia de 7-8 ani. L-au considerat o minune şi i-au spus-o mereu ca să-i aline presupusa tristeţe pe care îşi imaginau că fiul o poartă: „Eşti o minune! Eşti minunat! Ce minune eşti!”. Băiatul nu avea, în realitate, niciuna dintre problemele pe care părinţii credeau că le are. Adevărata lui problemă, care în cele din urmă l-a ajutat să devină faimos, erau … bordurile.

*

Pe când era copil, mama şi tata îl ţineau de-o mână şi de cealaltă când trebuia să coboare sau să urce vreo bordură. „Iupiiiiiiiii!”, exclama băieţelul, încântat de plutirea scurtă care-l făcea să viseze, cu ochii deschişi, la călătoria lui Niels Holgersson şi-a lui gâscan. Şi el se urcase, în curtea părintească, de câteva ori, pe vreun cocoş, pe vreo găină, pe vreo gâscă, însă în afară de iritarea zburătoarelor, nu reuşise mare lucru cu ele. Astfel, momentele în care era săltat de braţele părinţilor deveniseră preferatele lui şi şansele de a zbura.

*

Curând sosi vremea în care părinţii nu-i mai erau alături în fiecare moment. Când mergea la şcoală, de exemplu, şi nu reuşea să ţină drumul numai pe şosea, bordura îi apărea în cale lăsând în sufletul băiatului un amestesc de nedumerire şi neîncredere în sine. „Ce mă fac acum?”, se întreba, privind la bordura pe care, din pricina staturii mici, n-o putea coborî. Când nu mai era nimeni prin preajmă, se lăsa pe palme şi pe genunchi şi izbândea să treacă hopul. Dar nu putea face asta de fiecare dată şi, mai ales, când venea de la şcoală însoţit de colegii care ar fi râs de el. Aşa că în faţa vreuni borduri inventa, ad-hoc, câte un joc. Unul dintre ele era „Trage mortul”. Cum vedea piedica în faţa ochilor, cădea pe caldarâm şi colegii îl înfăşcau de mâini în timp ce cântau: „Mortul a căzut în drum, Vai, vai vai, Ce să facem noi acum?, Vai, vai, vai, Să-l tragem după tufiş, Vai, vai, vai, Să-i tragă câinii un piş, Vai, vai, vai.” Astfel, băiatul reuşea să ajungă iar pe trotuar, mai precis în tufiş, unde colegii îl abandonau, iar el îşi continua drumul spre casă singur, dar mulţumit că nu s-a făcut de ruşine.

*

Într-una dintre zile, pe când plecase cu treabă prin sat, înaintea unei borduri se aşeză pe palme şi genunchi ca să coboare. Numai că fu văzut de copiii de vârsta lui care, într-un glas, începură să râdă. Băiatul se simţi încolţit şi, neavând nicio cale de ieşire, începu să cânte o melodie de jale care-i veni direct din inima împietrită, parcă spre a-i alina supărarea:

Of, viaţa mea, of, inima mea, of, degeaba plângi, tare necăjit mai sunt…

Auzind asemenea voce, colegii se opriră din râs şi continuară să-l asculte uimiţi şi să danseze.

*

Azi, Adrian Minune, iniţial Adrian Copilul Minune, este unul dintre cei mai cunoscuţi oameni din România. Numele de scenă l-a compus din prenume şi „minune”, aşa cum îl strigau părinţii în copilărie vrând să-i justifice statura mică şi să-l îmbuneze …

Adi Minune la vârsta de 17 ani

Standard

2 gânduri despre „Minune [ficţiune]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s