Uncategorized

Iubirea de înţelepciune [ficţiune]

Iubea viaţa, deşi n-o înţelegea prea bine. Era genul de om care respecta, la literă, sintagma „să te trezeşti cu faţa la cearceaf”: dacă era în toane rele, aşa avea să-i fie ziua, a lui şi a celor din preajma lui, dacă era în toane bune, lumea întreagă era a lui, iar oamenii din jur, trataţi precum regii prin bunăvoinţa sa.

*

-Dane, ce este filosofia?, întrebă, într-o zi, bărbatul care ştia că ştie multe, dar nu ştia cum să-i convingă şi pe ceilalţi de asta.

-Iubirea de înţelepciune, răspunse confesorul laic al celui care se ştia înţelept, dar care gândea că trebuie să-şi educe înţelepciunea în aşa fel încât, atunci când o împărtăşeşte, s-o facă în cuvinte blânde, înălţătoare. Îşi dăduse seama, nu ştia nici el cum, că „în pizda mă-tii”, „derbedeule care eşti”, „nenorocitule lipsit de noroc”, deşi încărcate de filosofie, sunt prea neaoşe, prea din popor, simţea că, într-un fel, terfeleşte adevărata esenţă a lucrurilor bune care trăiesc în el pentru că nu ştie să le exprime corect.

-Aha!, îngăimă bărbatul care continuă  să citească despre „mitul peşterii” lui Platon din cartea a VII-a a „Republicii”, care spunea că lumea materială este doar o copie palidă a lumii ideilor. „D-aia totul arată aşa rău”, gândea bărbatul în sinea lui, „că nu ştiu să pun în fapte ce-am în minte”, şi-şi imagina că atunci când va deţine controlul conştient al propriilor idei, acestea se vor reflecta, în toată grandoarea lor, asupra societăţii şi totul va funcţiona, ca prin minune, impecabil.

*

Auzi, Dane, începu bărbatul într-una dintre sesiunile de cunoaştere a căror frecvenţă crescuseră de la una la patru pe săptămână. Era nerăbdător să devină Socratele timpului său. Tu mă pui să citesc tot felul de cărţi şi citindu-le mi se par cunoscute toate lucrurile pe care le spun unii şi alţii. Adică simt că le am deja în minte şi în inimă. Ceea ce mă face să cred că eu sunt deja un filosof, adevăratul filosof, nu ca aceia pe care îi citesc. Poate că sunt ei băieţi deştepţi, nu zic nu, însă ei sunt teoreticieni, pe când eu sunt practician.

Confesorul laic îl privea pe bărbat cu un amestec de seriozitate şi amuzament, aşa cum te uiţi la un copil care foloseşte cuvinte mai presus de înţelegerea sa, dar prea animat de cele pe care le rosteşte şi pentru că entuziasmul nu-i poate dăuna, îl laşi să turuie până când, răspus de efortul intelectual de-a înşirui în propoziţii cu sens toţi acei termeni, adoarme.

*

-Domnule Becali, cum merg cursurile de filosofie sub îndrumarea domnului Pavel?

-Foarte bine, mulţumesc. Deşi, în tot timpul ăsta de când facem aceste clase, am ajuns la concluzia că nu am nevoie de ele. M-a născut mama să iubesc înţelepciunea. Eram un filosof fără să ştiu că-s unul. Asta e cel mai dureros: să simţi că ai potenţialul să devii într-un anume fel, dar să nu ştii cine anume eşti menit să devii…

Ştiam că ştiu, dar nu ştiam ce ştiu. Acum ştiu

Iubirea de înţelepciune merge mână în mână cu voia-bună

Standard

4 gânduri despre „Iubirea de înţelepciune [ficţiune]

  1. :)))) Te pricepi din ce în ce mai bine, super exerciţii ficţiunile-astea.
    Şi, să nu uităm:
    ”M-am certat şi cu Mitică Dragomir, dar fără injurii – el m-a făcut oligofren, eu l-am făcut zdreanţă”.

  2. Andreea zice:

    multumesc! ma distreaza. cu mentiunea ca fiecare dintre ele, are la baza, o intamplare reala. poate d-aia si sunt amuzante 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s