Uncategorized

Final de an [post lung şi necenzurat]

Am răcit. Am făcut asta cu 2 zile înainte de petrecerea de Anul Nou. După ce, iniţial, m-am întristat că mi se întâmplă asta tocmai acum, am înţeles, într-o logică despre care urmează să vă scriu, de ce corpul meu mă trece prin furcile caudine în pragul dintre ani şi mă obligă să mi-i fac cei mai buni prieteni pe siropul de cătină albă, pe mandarine, pe biscuiţi, pe ceai şi pe Carmol. Plus somn regulat de 11 ore pe noapte în care transpir ca şi când aş alerga la maratonul din New York, ba nu, din Phnom Penh, Cambogia la peste 45 de grade, fără apă de băut şi fără vreo băscuţă pe cap, să mă protejeze de soare. Aşa mă simt şi că mă simt aşa e în regulă şi dacă, cu răbdare, veţi citi rândurile care vin, veţi afla de ce m-a lovit acum şi nu în oricare dintre cele peste 300 de zile din an.

*

La o primă vedere, dacă mă uit la 2011, aş putea spune că nu a fost un an nici bun, nici rău. Nu am avut parte de niciun eveniment WOW (încercând să mă gândesc la vreunul, nu mi-a venit nimic în minte, dar asta are legătură şi cu memoria mea de scurtă durată care mă face să stochez puţine informaţii şi cine mă cunoaşte de multă vreme ştie că rar îmi aduc aminte oameni sau evenimente de care, aparent, ar fi trebuit să ştiu pentru că, într-o memorie colectivă deţinută de prietenii mei, ele au rămas). Însă cele de care am avut parte şi-au făcut bine treaba, anume de a mă zgudui, cumva, din temelii cu singurul obiectiv de a vedea, apoi, ce a rămas din lucrurile în care cred, cele pe care, generic, le numim virtuţi. Dacă, în esenţă, după vreun eveniment sau altul, mi le-am păstrat sau am renunţat la ele. Virtutea, ştiţi şi voi, e prin excelenţă un atribut moral pozitiv, căci indiferent de situaţii, cel ce deţine virtuţi, le foloseşte cu unicul scop de a face Bine sau de a urmări un Bine în modul în care acţionează. Asta mi se pare minunat!

Ei bine, tocmai acestor virtuţi le-au fost puse, şi anul ăsta, poate mai mult ca-n ceilalţi, beţe-n roate. Mecanismul prin care s-a întâmplat asta a fost unul simplu, unul pe care majoritatea îl consideră, zilele astea, ca fiind „normalitate”. Spunând vorbe ca „Asta-i lumea!”, „Trebuie să faci compromisuri”, „Lumea nu începe şi nu se sfârşeşte cu tine”, „Ăştia nu vor sta permanent aici ca să-ţi sacrifici slujba şi nervii”, „Merită să pleci?”, oamenii nu-şi dau seama că încurajează atitudini care, bănuiesc eu, altă dată reuşeau să irite, altă dată erau sancţionate. Cum aş putea să descriu mai bine replicile primite? Apatie. Demisie morală. Cred că ăştia sunt termenii potriviţi de folosit care-mi vin acum în minte. Evităm să punem etichete pe situaţii evident rele, pe comportamente evident dăunătoare aruncând la înaintare gândirea pierzătoare, din punctul meu de vedere, că azi nu mai există graniţe, că ceea ce pentru unul e bine, pentru altul e rău şi viceversa, dispărând astfel criteriile bine stabilite care, în alte dăţi, în alte timpuri, făceau ca lumea să fie mai uşor de înţeles pentru că termenii cu care se opera, şi-n viu grai, şi-n scris, aveau o greutate a însemnătăţii. Azi pare că fiecare e liber să dea propria însemnătate cuvintelor folosite şi făcând asta nu ajungem nicăieri. Situaţia redă, cum nu se poate mai bine, învăţătura Turnului Babel când om cu om nu se mai pot înţelege.

O altă idee care îmi vine uitându-mă la anul ce aproape a trecut are de-a face, încă o dată, cu cele scrise mai sus, dar de data asta venind dinspre oamenii care îşi doresc, în general, să facă bine. Pentru că fiind orientaţi înspre asta, nu pot să nu mă întreb de ce tac. Am văzut locuri şi am văzut oameni care puşi în poziţia de a vorbi despre ceea ce îi nemulţumeşte sau consideră a fi injust, nu după vreo credinţă personală, ci după una generală întrucât cred că lucrul rău, ca şi cel bun, e simţit la nivel profund de oricine, indiferent că el este arătat tuturor prin vorbe sau nu, tac. Motivaţia, aparent nobilă, că nu vor să discrediteze sau să creeze o şi mai complicată situaţie, mi se pare o prostie. Refuzând să arăţi lucrul rău, îi permiţi să existe, ba chiar să fie considerat un lucru bun devreme ce nu e sancţionat în niciun fel. Nu ştiu de unde teama de confruntare, de a arăta, de a spune: „Asta nu e bine pentru că …” În definitiv, aşa cum spun de la început, obiectivul final este de a apăra Binele şi pentru a face asta de cele mai multe ori trebuie să arăţi Răul când el se întâmplă. Şi Răul se întâmplă tocmai cu aceste aparente mici situaţii în care nu confruntăm ca să nu creăm discuţii, nu încurajăm şi nu susţinem pe alţii în demersurile lor de-a face Bine pentru că oricum nu duc nicăieri ş.a.m.d. Ce se întâmplă cu noi?

*

Denis de Rougemont scrie minunat în „Partea diavolului”: „Limba noastră este dezarticulată. Cu cât vorbim mai mult, cu atât mai puţin ne înţelegem. Secolul al XX-lea va apărea în viitor ca un fel de coşmar verbal, de cacofonie delirantă. Ce am făcut noi cu cuvântul? El nu mai ştie nici măcar să mintă în anumite guri, a căzut mai jos decât minciuna, vreau să spun în totala lipsă de însemnătate. Singurul remediu ar fi să-i opunem semantica, adică ştiinţa semnificaţiilor, a limbajului precis şi nuanţat, chezăşuit de o lungă tradiţie şi de etimologii. Un Minister al sensului cuvintelor, înzestrat cu puteri discreţionare, aceasta îi trebuie Democraţiei … ”

*

În fine, lipsa de asumare este ultima idee despre care scriu. Toată lumea ar vrea mai bine dar niciunul dintre cei care vor mai bine nu vor ca „mai binele” să plece de la ei. Se poartă ca şi când ar urma să facă un mai rău. De unde frica asta? În raport cu ce? Revin la propria-mi experienţă când pentru un mai bine, şefii mei ar fi trebuit să o dea afară pe fata pe care am prins-o copiind texte pe care apoi le publica în revistă ca fiind ale ei. Ridicolul a ajuns până acolo încât, cumva, a trebuit să justific cele găsite. Într-o logică normală, ea ar fi trebuit să fie cea interogată şi, în cele din urmă, demisă; însă lucrurile nu au stat astfel. Dimpotrivă, eu am plecat, ea a rămas. Am crezut într-un mai Bine. Aşa cum cred în timp ce scriu aceste cuvinte. Aşa cum voi crede mereu. Să fi rămas în acel mediu cunoscând toate lucrurile pe care le cunoşteam după ce voi fi arătat, cât se poate de clar, situaţia Rea, ar fi însemnat să aprob că, în cele din urmă lucrul rău e, de fapt, bun. Ori asta nu se putea întâmpla. Repet, într-o logică simplă, situaţii de genul ăsta, care s-au mai întâmplat şi se vor mai întâmpla, par trecătoare, par că nu trebuie să ne dăm peste cap pentru ele, pentru a le corecta, ori pentru a le arăta. GREŞIT! Situaţiile de genul ăsta, precum şi cele bune, sunt VIAŢA! Asta e viaţa, constituită şi cu astfel de momente şi pentru ca viaţa să rămână orientată spre Bine, e nevoie ca noi, cei ce pretindem c-o trăim, să o apărăm când situaţiile rele apar.

*

Am răcit cu 2 zile înainte de Anul Nou ca să încep 2012 cu mintea şi cu trupul curate. Poate că am răcit aşa violent acum ca să pot să scriu acest post mai ales că pentru finalul ăsta de an aveam pregătit altceva, ceva mai optimist, ceva care suna a contabilizare a lucrurilor frumoase care mi s-au întâmplat peste an. Dar odată cu răceala asta mi-am dat seama că vreau să vă spun alte lucruri. Că, deşi situaţiile bune şi frumoase s-au întâmplat, tăcute şi, aparent, inofensive, trec pe lângă noi oameni şi lucruri care au caracter diabolic tacit. Care, deşi evident rele, au un fel şerpos de a se insinua în propriile noastre minţi astfel încât să ne facă să ne îndoim de lucrurile Bune şi Frumoase în care credem, care urmăresc să dea un ton neutru oricărei întâmplări tocmai pentru ca atunci când ceva e evident rău să nu putem să punem degetul şi să sancţionăm.

Cred în Bine. Şi cred şi-n Rău. Şi pentru ca Binele să poată să existe în forma sa cea mai pură şi să poată fi, în continuare, recunoscut, Răul trebuie, de asemenea, arătat prin opoziţie ca să ştim cu ce avem de a face.

Vă urez un An Nou în care să fiţi curajoşi şi treji. Cu virtute!

Standard

5 gânduri despre „Final de an [post lung şi necenzurat]

  1. Multa sanatate si un 2012 mai bun. Ne cam lipsesc ‘bilele’ necesare si ne complacem prea des cu acel ‘dar ce sa fac’. Te admir pentru atitudinea ta si pentru faptul ca ai decis sa nu inchizi ochii. E drept ca tot tu ai fost cea ‘lovita’, dar mai bine asa, decat sa inghiti acelasi rahat si sa mai spui ca-ti si place, asa cum fac prea multi romani.

  2. Felicitari pentru decizia luata! Unora le poate parea neinspirata, iar celor smecheri chiar prostie, dar, de fapt, este un mare curaj.
    Mi-a placut mult si post-ul. Sper ca esti sanatoasa. 🙂

  3. Andreea zice:

    multumesc amandurora!

    cat despre sanatate, momentan am ramas fara voce, dar sper sa-mi revin cat mai repede. 🙂

  4. Andreea zice:

    am inghitit destul de putin pentru ca, dupa ce am facut ce era de facut in astfel de situatii, mi-am dat seama ca nimeni nu-si doreste ca situatia sa fie altfel iar eu nu puteam accepta situatia in care eram. so … dar mereu e spre mai bine 🙂

    cat despre raceala, i dig you, sunt in a 3-a zi fara voce. insa am dormit toata noaptea ceea ce e grozav. e interesant sa nu vorbesti, o sa scriu despre asta. take care!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s