Uncategorized

Egoismul şi depresia

Disclaimer! Nu scriu prin vocea specialistului (că nu-s unul), ci prin vocea observatorului, adică a unuia care uitându-se în jur, cu o privire destul de echilibrată, vede comportamente care se repetă şi pe care le poate apoi integra sub un fel de umbrelă (nu-i zic diagnostic) şi sub acea umbrelă poate să şi explice nişte lucruri ajutat şi de ce a mai citit despre lucrurile respective.  Deci cam aşa funcţionează textul care urmează: egoismul şi depresia.

*

Încep cu mine, aşa pare corect dacă tot este să vorbesc pe urmă despre alţii, chiar dacă discuţia e una generală, fără nume, fără exemple particulare. Când mă gândesc la dăţile în care m-am simţit profund nedreptăţită, până într-acolo încât am ajuns soră cu tristeţea ( nu zic depresie că nu a fost asta, n-am nici înclinaţii şi probabil despre mine în situaţii de genul ăsta n-am să vă pot povesti niciodată), situaţiile au legătură cu ceva ce n-am primit în măsura în care simţeam că trebuie să primesc: atenţie, laudă, iubire, generozitatea pe care o dădusem la un moment dat dar pe care n-o primeam înapoi. Şi nu era vorba nici despre momente trecătoare pe care să le las în urmă până seara. Dimpotrivă, cumva îmi amplificam starea rea trecând în revistă toate momentele în care făcusem pentru celălalt toate lucrurile pe care acum nu ştia să le facă înapoi. Contabilizam! Şi odată cu această contabilizare păşeam pe teren periculos căci atunci când introduci balanţa în calculul mental al relaţiilor cu prieteni şi iubiţi, shit is gonna burst! Dar am fost şi eu copil odată şi-am greşit. Acum, din postura uneia care-i pe drumul înţelepciunii, eu, ahahahahahaha, pot să văd cu alţi ochi şi să înţeleg că viaţa contabilizează la rându-i, dar că logica ei, pe lângă că-i profund diferită de a noastră, are ca ax central bunătatea. În vreme ce contabilizarea umană are mai mereu ca ax central egoismul: cine zice că pune echitabil în balanţă situaţiile, minte. Le pune în balanţă, adevărat, dar echitabil pentru sine.

*

Zilele trecute citeam că „selfihness is predominant in people who seek help„. Articolul, de altfel în română, dar bazându-se pe teoria adleriană, zice aşa:

Niciun psihoterapeut n-o sa spuna direct ca pacientii depresivi sunt de fapt egoisti pentru ca ar insemna sa ii judece si ei nu fac asta. Insa vor spune alte lucruri, de genul urmator:
– lipsa „interesului social” (adica al altruismului si iubirii fata de ceilalti) este caracteristica de baza, comuna, a tuturor celor care ajung in terapie si in spitalele de boli mentale;
– nevroticul este atat de centrat pe sine si de prins in nevroza lui incat nimeni altcineva nu mai „incape” in aceasta lume rupta de social;
– si multe alte astfel de formulari.

Mi-am zis că observaţia e foarte deşteaptă şi că, gândindu-mă la experienţele mele, dar şi la comportamentele celor din jur atunci când se plâng excesiv sau când se comportă excesiv („drugs, sex and rock and roll” nu mai e o sintagmă, ci devine un abuz menit, aparent, să-i liniştească), e adevărat că starea de rău se centrează în jurul lui „EU”, „MIE”, „AL MEU”. Discursul celui care se simte nedreptăţit până într-acolo încât în loc să acţioneze într-un sens care să-i fie benefic, se scufundă în drama, adesea închipuită pe care o trăieşte, se-nvârte în pasarea responsabilităţii felului în care se simte asupra unul altuia: „Fiindcă X nu face aia şi aia, eu mă simt … „, „Fiindcă Z nu-mi dă, nu înţelege, e bou, e stupid, n-are una şi alta … „, în esenţă tuturor li se găseşte o vină pentru neîmplinirea de sine.

*

Poate că o să vi se pară ciudat, dar literatura creştină vorbeşte mult despre egoism ca stând la baza nevrozei. Când nu ştii să oferi, să te oferi, dar ceri mult şi foarte mult, ai pretenţii, crezi că tu faci tot ce trebuie, dar restul e varză şi nu te înţelege, păi asta înseamnă axarea pe sine şi facerea din fericirea individuală un soi de obiectiv final care trebuie atins cu orice preţ. Ştiu, îţi sună cunoscută de undeva toată povestea! Păi e lumea în care trăim, d-aia, e mantra zilelor noastre în care fericirea personală e de atins against all odds. Pam-pam! Ca-ntr-un film de groază, când momentul tensionat dinainte de-a se întâmpla ceva important e marcat de-o muzică intensă, aşa ar trebui să vă simţiţi şi voi acum 🙂

La începutul anilor 1940, Denis de Rougemont scria:

Nicio epoca nu a vorbit mai mult despre iubire cu atat de putin exigenta reala. Numim “iubire” o vaga obsesie contagioasa al carui focar in epoca moderna a fost literatura romantica si careia romanele si filmele ii sunt agenti de difuzare. Aceasta obsesie a devenit marea afacere a civilizatiei noastre in vreme de pace – religia celor care nu mai vroiau religie. Imperiul sau s-a intins peste domeniile cele mai eteroclite, de la misticismul literar pana la publicitatea din metrouri. Nu veti face doi pasi intr-un oras fara a gasi vreo aluzie la ea. Ea domneste asupra enormei industrii a filmului, asupra industiilor editurilor si asupra librariilor, asupra vanzarii parfumurilor, asupra activitatii a milioane de avocati si medici, asupra revistelor ilustrate, asupra comertului de mode.

Caci ea a modificat scara noastra de valori.Supraaprecierea extravaganta a dragostei – inteleg prin aceasta acea forma de obsesie care seamana cu iubirea adevarata asa cum seamana orasul Lyon cu un leu – a depreciat treptat in epoca noastra simtul si respectul tinutei morale, al sacrificiului pentru binele comun, al virtutilor virile si aspre. Fericirea individuala a devenit tabuul nostru: semn de decadere a unei civilizatii.

E o usurinta sinistra in a te marturisi invins, in a te recunoaste iresponsabil, s-ar zice chiar in a te lauda cu asta. In alte vremuri, oamenii se aparau, le era rusine sa isi piarda controlul asupra lor insisi. Asta insemna ca pierzi totul, sau, si mai rau: era ceva prost vazut de ceilalti. Astazi, obsedatul se face el insusi interesant. Toti romancierii il studiaza.

Dar noi avem o morala romantica, exaltand pasiunea “fatala”; si, cu asta, ne-am pierdut ultima sansa, mica, de libertate care ne mai ramasese. Aceasta “fatalitate” a pasiunii nu este decat un fel de a te exprima romanesc, dar cati indragostiti nu se legitimeaza de la ea pentru a evita sa isi marturiseasca adevaratele lor motive, complezentele lor, vointele lor secrete? Este alibiul vizat: “Eu nu eram de vina, doar fatalitatea e raspunzatoare.”

*

În aceeaşi direcţie scrie şi Cuviosul Paisie Aghioritul în volumul I din „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”:

Câtă nefericire există în lume! Când pe cineva îl doare şi se interesează de ceilalţi şi nu de sine, atunci el vede întreaga lume ca la radiografie, cu raze duhovniceşti.

*

Ăsta e doar un început timid în care o să vorbim despre situaţii la zi prin prisma învăţăturilor duhovniceşti pe care, fără reală înţelegere şi dintr-un reflex inexplicabil, le luăm peste picior, le credem depăşite. Ei bine, eu cred că în ele stă înţelegerea lumii …

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s