Uncategorized

Lebăda: din deltă-n mare, din lac în puţ [ficţiune]

Rollin’, rollin’, rollin’ on the riveeeer/ Left a good job in the city/ Working for the man every night and day /And I never lost one minute of sleeping/ Worrying ‘bout the way things might have been„. Astfel cânta lebăda, în timp ce plutea spre ţărmul Mării Negre fără să ştie ce o aşteaptă.

Spre a domoli dorul de ducă din inimile oamenilor, pildele creştine fac adesea trimitere la faptul că un animal e un animal şi aceasta fiind nu-şi închipuie despre sine că ar putea fi altceva. Dar pesemne că creştinătatea nu le-a cunoscut pe cele 30 de lebede care, într-o bună zi, au dat liniştea deltei pe învolburatul ţărm al Mării Negre unde, mândre nevoie mare de atenţia primită de la oameni, au şi rămas. Nu fără consecinţe întrucât mândria, cel mai important dintre păcate, n-a rămas nepedepsită.

*

– Ia uite dragă, ia uite cum se adună!, discutau lebedele între ele încântate că, cu fiecare bătaie mai amplă de aripi, oamenii coboară din oraş la malul mării să le admire.

– Daaaaa, e minunat aici, cu toţi aceşti gură-cască care ne privesc lung, poate chiar cu invidie, zise o alta.

– Acest nou context mă determină să fac mai multe exerciţii fizice. Arta seducţiei cere nu doar bătăi din aripi, dar şi un erotism al mişcării pe care nu l-am mai exersat de ceva vreme. Muşchii mi s-au atrofiat, deh, pentru cine să fiu senzuală în deltă, în tot stufărişul ăla, Doamne, că doar cerul şi voi mă vedeaţi şi, fără supărare, părerea voastră nu mă interesează, iar dincolo de nori e lumea mea, cum cânta Holograf, dar lumea de după asta, aşa că…, explică o a treia.

*

Oamenii veneau în număr tot mai mare să vadă miracolul. Dar cu fiecare zi ce trecea, o lebădă murea. Suratele n-au observat decât târziu dispariţiile timpurii şi abia atunci s-au îngrijorat.

– Prea prinsă cu celebritatea, am uitat să mă uit şi-n dreapta, şi-n stânga, nici n-am văzut că fetele mor pe capete. Ce se întâmplă? Ceeeeeee?, urlă cu disperare şi neputinţă lebăda, ridicându-şi aripile şi ochii spre zare de unde, ca-n filmele hollywoodiene, aştepta un semn care s-o liniştească, s-o sfătuiască, s-o reasigure că orbirea ei temporară nu-i de vină pentru misterioasele dispariţii păsăreşti.

*

Până să primească vreun semn de oricare, toate lebedele muriră. Pluteau în bătaia valurilor şi curând niciun om nu mai veni să le vadă. Toţi credeau că, precum ursul, şi lebedele hibernează deci ceea ce era de fapt moarte, ei percepeau ca fiind somnul de peste iarnă.

În cele din urmă, un biolog lămuri situaţia într-un comunicat de presă local care fu citit şi la televizor:

„Din cauza bucăţilor de pâine aruncate de oameni în apă, lebedele au ajuns la inevitabilul sfârşit după ce le vor fi ciugulit ca nişte inconştiente. Situaţia e foarte simplă, doamnelor şi domnilor: pâinea aruncată în mare absoarbe apa, apă care este sărată, deci când lebedele vor fi mâncat prea mult din combinaţia asta, apa sărată ajunsă în organism le va fi deshidratat. Ăsta e paradoxul, doamnelor şi domnilor, să mori de apă rea, să mori de sete atunci când mediul tău natural e apa. Asta înseamnă să nu ştii în ce ape te scalzi. Lebedele ar fi trebuit să rămână acasă la ele, în deltă.”

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s