Uncategorized

Viaţa în Pakistan şi Afghanistan: între munca umanitară şi victimă colaterală

Toma împlineşte anul acesta 27 de ani

În iulie 2009, Toma Dursina devenea reporting intern, „boschetar” cum spune el, la ACTED (Agency for Technical Cooperation and Development) în Islamabad, Pakistan. Azi este Area Coordinator în cadrul aceleiaşi organizaţii, dar în Taloqan, nordul Afghanistanului şi nu se mai simte „boschetar”: coordonează câte 4-5 proiecte simultan şi între 400 şi 500 de oameni.

Să mănânci o pizza şi să bei un vin roşu cu Toma poate fi dificil. Nu pentru mine sau pentru tine dacă ai fi în locul meu. Ci pentru ospătar pentru că, după ce a urmat anul 3 de facultate la Trieste, în Italia, şi i-a şi plăcut foarte mult experienţa, Toma are gusturi precise în privinţa mâncării şi a băuturii. Nu ştiu dacă până la finalul vacanţei de Sărbători petrecută în România a băut vreun vin care să-i placă.

*

În 2007, după ce a terminat „Relaţii Internaţionale şi Studii Europene” la SNSPA în Bucureşti, Toma a aplicat pentru un master în „Afaceri Internaţionale şi Securitate” la Sciences Po în Paris. A fost acceptat, nu ştiu cum, că la vremea respectivă, dacă îmi amintesc corect, Toma nu vorbea franceză, însă, pentru el, ăsta a fost un detaliu. Era un om cu o misiune şi 2 ani, atât cât aveau să ţină studiile, însemnau timp berechet să dea gata „limba iubirii”.

În cadrul masterului a dat nas în nas cu problematicile muncii umanitare şi de dezvoltare, adică ce se întâmplă în ţări ca Sudan, Congo, Afghanistan când, ca parte dintr-o organizaţie internaţională, încerci să-i ajuţi pe oamenii de acolo să se simtă, din nou, oameni. Şi-a dat seama că i-ar plăcea să lucreze într-un mediu ca ăsta, cu destinaţie finală Organizaţia Naţiunilor Unite şi că, oricum, după practica din anul 2 de la Ministerul Afacerilor Externe din România, „unde era o plictiseală totală”, orice alternativă sună mult mai bine. L-a convins definitiv profesorul care în semestrul al 4-lea a ţinut cursul „Afghanistan Security Challenge”; şi tipul, şi informaţiile i s-au părut impresionante aşa că înainte de absolvire a aplicat la câteva ONG-uri franceze despre care aflase în cadrul unui eveniment de recrutare. Deşi cererea lui era pentru Afghanistan, a fost trimis în Pakistan, ca reporting intern. Se întâmpla în iulie, 2009.

*

În vacanţa de iarnă din România, Toma a ieşit în oraş în aproape fiecare seară. Viaţa în Orientul Mijlociu, mai ales dacă nu eşti de prin partea locului, seamănă cu cea a unui pustnic. Poate că, o vreme, înduri singurătatea serilor impulsionat de importanţa muncii pe care o faci şi-n urma căreia mii de localnici, de exemplu, au, din nou, o casă. Nu-i lucru puţin! Dar, după o vreme, ai vrea să ieşi la o bere cu prieteni după ce 3.500 de oameni îţi vor fi spus „mulţumesc!” pentru că datorită aptitudinilor tale de management au un acoperiş deasupra capului.

*

După numai o săptămână în Pakistan, Toma a devenit Acting Area Coordinator, un post de management care presupunea terminarea unui proiect într-o zonă îndepărtată de Islamabad. Cu toate că nu ştia foarte bine ce face, a reuşit să termine, cu bine, proiectul într-o lună şi jumătate. „Văzând asta şi plăcându-mi mult experienţa, reporting officer-ul mă lasă in charge în department report, unde urma să lucrez cu donatorii şi cu reprezentanţii organizaţiilor internaţionale în diferite forumuri, şi pleacă în vacanţă.” Împreună cu Deputy Country Director, Toma rămâne treaz 46 de ore ca să termine mai multe proiecte cu deadline şi, pentru treaba bine făcută, primeşte drept cadou să se ocupe de relocarea unor refugiaţi de la marginea Islamabadului. Are la dispoziţie 1 lună şi 150.000 de dolari să facă treaba asta cu 3.500 de oameni pe care trebuie să-i mute dintr-o parte a oraşului în cealaltă. Între timp, termenul-limită urcă la 4 luni şi suma de bani, oferită de UNHCR, The UN Refugee Agency, creşte la 350.000 de dolari.

Împreună cu colegii în Dur Baba, district din Afghanistan la graniţa cu Pakistanul. În vârful dealului, dacă-l pot numi astfel, se afla sursa de apă de unde trebuiau să construiască reţea până la comunitate

„A fost interesant. Eram kidnapping free, pentru că însoţeam convoiul, şi asta însemna că oricine mă putea răpi sau omorî”, povesteşte Toma care în decembrie 2009 devine Programme Manager şi primeşte mai multe proiecte. În ianuarie 2010 începe construcţia mai multor case care fuseseră distruse în urma războiului în districtul Loralai din Pakistan. De data asta banii veneau de la UNHCR şi DFID (UK aid for Department for International Development) şi principala problemă o reprezenta faptul că guvernul pakistanez nu dorea ca organizaţiile internaţionale implicate să aibă de-a face cu talibanii. Însă acest lucru nu se putea evita şi pentru organizaţie nici nu conta acest aspect pentru că „fiind un ONG, suntem neutri, imparţiali şi apolitici, nu ne interesează religia ta, nici dacă eşti implicat sau nu în război. Ne interesează dacă ai vreo nevoie şi dacă noi o putem satisface.” Aşa că în privinţa guvernului pakistanez, reprezentat de diverse instituţii la nivel local, nu rămânea la îndemână decât eschiva. „Erau talibani printre cei pe care-i ajutam, însă înainte de-a fi nişte răi cu arme care preluaseră controlul asupra zonei, erau oameni cu familii care, asemenea celor neimplicaţi politic, avuseseră casele distruse şi acum aveau nevoie de una nouă. Poate talibanii umblau brambura şi ucideau, dar acasă îi aşteptau, pe unii, soţia şi copiii. Era mereu un joc foarte delicat între noi, ca ONG, armată şi poliţie pentru a-i asigura că lucrăm într-o manieră imparţială. În acelaşi timp trebuia să-i ţinem departe pentru că ei cereau mereu listele beneficiarilor şi nu puteam să le-o dăm că pe lista aia erau şi talibani şi nu voiam să-i am pe conştiinţă că, din cauza mea, au murit. Le ziceam mereu că le dăm lista, dar nu le-am dat-o niciodată, îi pasam cel mult unui reprezentant din comunitatea respectivă să negocieze cu ei. Era mereu a fine line to walk”, explică Toma.

În august 2010, părăseşte ACTED şi pleacă în Afghanistan, la organizaţia Welthungerhilfe, unde e chemat de omul de la care învăţase tot ceea ce înseamnă management: cum să faci un buget, cum să-l gestionezi, cum să conduci o echipă, cum să te impui ca lucrurile să meargă, dar totuşi să nu fii urât.

*

„Unde pot să beau un Aperol Spritz bun?” Îl duc pe Toma la Van Gogh. „Da, e bun, dar nu la fel de bun ca-n Italia.” Orice aş face, niciun alcool nu se ridică la înălţimea aşteptării. Dacă aş fi în locul lui, m-aş bucura de libertatea bahică. În Orientul Mijlociu, o sticlă de vin este undeva la 30 de dolari, suma minimă. Mi s-a plâns de asta în aproape toate discuţiile pe chat. Acum, că are acces la varietate, nimic nu-l satisface. Asta nu înseamnă că nu mai comandă încă unul după ce termină primul pahar.

Toma în Italia. Satisfaction guaranteed!

*

“Mă motivează că munca mea poate face viaţa cuiva mai bună. Ah, şi faptul că trăiesc în condiţii insolite”, povesteşte Toma. Despre Aghanistan spune că este o ţară foarte complicată din multe puncte de vedere: cultural, securitate care nu există, lipsa apei potabile, “orice e un challenge; totul este metamorfozat la puterea a 14-a din cauza insecurităţii. Pot să mă duc fără probleme pe teren, oamenii sunt primitori, mai ales dacă vii din partea unei organizaţii cu vechime. Însă riscul colateral e maxim. Wrong time, wrong moment, convoiul cu care eşti e atacat şi gata, s-a terminat. Se întâmplă mereu d-astea.”

Pe Toma îl enervează atitudinea fundamentală a majorităţii celor care lucrează în misiuni umanitare anume că în Afghanistan “anything is better than nothing” şi “this is good enough for this place”. “Nu e aşa, mă scoate din minţi atitudinea asta, nu e bine oricum, lucrurile trebuie făcute ca lumea” şi Toma îşi îndreaptă deodată spatele şi-şi încleştează palmele, apoi le relaxează, încet, pe masă. “Există foarte mulţi bani acolo. Teoretic ne ducem să repunem pe picioare societatea afghană. Adevărul însă este că noi, comunitatea internaţională, habar n-avem cum să ajutăm Afghanistanul să progreseze”.

Cu toate că lumea crede că oamenii din Afghanistan sunt aşa diferiţi că nu pot fi înţeleşi, Toma neagă acest lucru. “Am relaţii foarte bune cu colegii pentru că m-am adaptat şi înţeleg până unde pot împărtăşi anumite lucruri cu ei. Cu tine beau un vin pentru că eşti scumpa mea prietenă, ai terminat o facultate, poţi mânca un porc, cultural împărtăşim lucruri care ne apropie. Acolo pot împărtăşi o masă extraordinară, experienţă care poate fi chiar mai intimă decât cu tine, pentru că mănânc cu mâna din acelaşi bol cu altcineva stând pe jos. Dar s-ar putea să nu putem discuta anumite lucruri pentru că sunt o societate conservatoare şi au o anumită viziune. De exemplu, unul dintre cei mai moderni oameni pe care i-am cunoscut se ocupa de logistică în echipa mea. Însă când venea vorba de căsătorie îmi spunea că n-o va lăsa pe soţia lui afară fără permisiunea lui, n-o va lăsa în faţa televizorului pe posturi occidentale fără permisiunea lui şi nici să se uite la filme porno singură (n.red. asta nu mi s-a părut aşa rău ), dar în cuplu, da. Multe dintre femeile de acolo n-au niciun fel de educaţie, sunt complet supuse bărbaţilor şi dacă încerci să faci ceva din punctul ăsta de vedere, ai încurcat-o.”

Împreună cu colegii

O realitate a muncii umanitare este că majoritatea vin în Afghanistan să facă bani fiindcă job-urile sunt bine plătite. “Sunt mulţi care fac mulţi bani şi treabă foarte proastă. O mare parte din vină o au donatorii americani care aruncă cu banii în stânga şi-n dreapta. Aşa că dacă ei plătesc un om cu 1500 – 1700 de euro, de la mine pot lua doar vreo 700 şi când le spun asta cred că glumesc. Comunitatea devine dependentă de un stil anume de muncă chiar şi atunci când nu merită banii respectivi pentru că munca lor nu justifică sumele. Însă când arunci cu banii oamenii văd că se poate şi aşa şi nu-şi mai dau silinţa. Cine nu vrea bani pe gratis? Şi eu vreau. Mai e un aspect: din păcate majoritatea banilor americani sunt investiţi în război, nu în proiecte de dezvoltare, în arme şi Humvee-uri de câte un million de dolari.”

*

În Bordello’s, Toma nu-şi mai bate capul să aleagă ce vrea să bea. Îi pasează responsabilitatea barmanului care-i face nu ştiu ce cocktail. Toma pare satisfăcut. Mai cere unul, altceva. Aş vrea să-l fac să spună, în sfârşit, că îi place, cu adevărat că-i place. Dar nu mă încumet să adresez întrebarea. Dacă nu spune singur de rău, mai bine o las aşa, ca şi când tăcerea e semn de satisfacţie.

*

“A priori, americanii înseamnă ewww. Însă slavă Domnului că şi afghanii obişnuiţi, şi talibanii fac diferenţa fundamentală între forţele armate internaţionale, guvernul afghan, poliţie şi ONG-uri că altfel am beli-o cu toţii. E o diferenţă clară. De exemplu prin faptul că munca făcută de militari e foarte scumpă. Ei plătesc de 10 ori mai mult pentru construcţia unui drum pentru că toţi oamenii lor sunt păziţi pentru că-s atacaţi pe când eu plătesc de 10 ori mai puţin pentru că fac treaba prin intermediul comunităţii, iar securitatea mi-o asigură comunitatea prin faptul că o folosesc. ONG-urile lucrează, în general, prin intermediul comunităţii, ca să fie acceptate. Militarii nu pot face asta. Adevărul e că atunci când apare vreunul cu vestă antiglonţ, cu cască, îmbrăcat în kaki din cap până în picioare, omul simplu se uită la el ca şi când i-ar zice „marş măi de-aci, du-te la vecina că mă plictiseşti!” Când mă duc eu în haine obişnuite sau afghane, lumea e primitoare. Eu n-am vestă antiglonţ şi nici armă, mă primesc cu reciprocitate. Dacă vor, pot să tragă liniştiţi. O să mor (râde).”

Ce-ar trebui să se întâmple totuşi pentru ca Afghanistanul să prospere mai departe de sistemul de apă potabilă, de case, de şcoli? „E o întrebare foarte grea. Indexul de dezvoltare nu s-a schimbat de ani de zile. Aportul extern nu face nicio diferenţă reală în viaţa oamenilor, fie pentru că inputul e prost, fie pentru că este distrus. Faci o şcoală, dar dacă nu negociezi ridicarea ei cu talibanii, pot să ţi-o dărâme cât ai zice peşte. Te chinui 6 luni, cheltuieşti câte 100.000 de dolari şi cu o bombă, într-o secundă, s-a dus naibii tot. Şi, din păcate, asta se întâmplă mereu. În realitate, ceea ce comunitatea internaţională încearcă să facă e să aducă Afghanistanul din secolul 13, unde e acum, în secolul 21, unde suntem noi. Dar nu putem face asta, habar n-avem cum. Iar să crezi că poţi reuşi asta prin mecanisme de într-ajutorare cu băieţii ăştia, e o utopie.”

Construcţia unei şcoli

Pentru ca Aghanistanul să ajungă măcar la un echilibru e nevoie, pe lângă sume enorme de bani, de sacrificul personal al comunităţii internaţionale prin oameni dispuşi să-şi petreacă ani de zile acolo. „Dar nimeni nu e dispus să facă asta. Şi vorbim de perioade lungi, 50 – 100 de ani, şi efort susţinut. Altfel nu se va întâmpla nimic.”

*

În primele zile din 2012, Toma a plecat la Paris ca să semneze un nou contract pentru Afghanistan, pe un an de zile, cu ACTED. Până zboară înapoi în Orientul Mijlociu, sper să profite de popasul francez şi să bea vinul care să-i ţină de cald până la următoarea vacanţă în care va reveni în Europa. Sau pe vreun alt continent.

Anunțuri
Standard

3 gânduri despre „Viaţa în Pakistan şi Afghanistan: între munca umanitară şi victimă colaterală

  1. Pingback: Toma Dursina, între munca umanitară şi victimă colaterală in Pakistan si Afganistan | Feeder

  2. Foarte frumos articolul. Pacat ca astfel de oameni pleaca din tara. Avem nevoie de oameni ca el si aici, in special asociatiile umanitare de la noi. Am gasit cateva asociatii cre chiar inceaca sa faca o diferenta si sa ajute, insa si ele la randul lor au nevoie de ajutor atat resurse materiale cat si de resurse umane care sa ajute la desfasurarea activitatilor. Daca doriti sa va implicati in vreo activitat de voluntariat va recomand sa vizitati http://www.asociatie-umanitara.ro/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s