Uncategorized

Salonul Perla

În salonul de înfrumuseţare de la Perla au fost împuşcate 8 persoane. Odată, mamaie îşi făcea aici pedichiura.

În salonul de la Perla în care azi două femei au murit, la propriu, altă dată, alte femei, mureau, la figurat, de durere. Procedeele medievale folosite în timpul pedichiurii m-au făcut să ezit mult timp, ca adolescentă, să intru într-un salon asemănător.

*

Aveam poate 5-6 ani când mamaie, ca orice bunică, mă lua după ea oriunde. Mie-mi plăcea: şi că mă plimbă, şi că mă lasă liberă, şi că e multă lume oriunde merg, că pot să vorbesc mult, că pot să văd multe. Salonul Igiena de la Perla era una dintre aventurile astea care mă bucurau şi înspăimântau în egală măsură.

*

Mamaie îşi băga picioarele bătrâne într-un lighean cu apă fierbinte. „La înmuiat”, mă lămurea ea. Pe un scaun mic, stăteam lângă ea şi mă fascina pielea moartă care se descuama de pe tălpi şi-apoi plutea în vas. Arată ca o coajă de ou sfărâmată sau ca cioburile unei oglinzi care, dacă n-ar fi tăiat, ar fi fost poate mărunţite fin într-o palmă puternică, într-un pumn bine strâns care apoi le-ar fi lăsat să cadă, ca din sită, în mediu lichid.

*

Aşteptam cu teamă şi entuziasm ce urma. Ştiam ce urma că mai văzusem scena de câteva ori şi deşi pe mamaie procedura o durea, mie îmi crea o stare de disconfort amestecată cu milă şi interes antropologic pe care nici azi nu le pot explica. Deşi, dacă-mi aduc aminte, le-aş putea compara cu cele câteva operaţii pe care le-am avut şi în timpul cărora mă gândeam că nu dor pe cât de tare mi-am imginat că vor durea şi, inconştient, reflectam la ideea că aş putea suporta o durere şi mai intensă, dorindu-mi cumva ca dentistul, de exemplu, să apese mai tare cleştii, să-mi simt dintele zvâcnind sau gingia inflamându-se cu durere asupritoare.

*

Pedichiurista, de obicei o femeie la vreo 35-40 de ani, arătând cam la 50 din cauza alurii dolofano-obeze, se aşeza tacticos pe un scaun în faţa celui pe care stătea mamaie. Îşi desfăcea picioarele, îşi aşeza un prosop scămoşat pe ele, apoi zicea: „Piciorul drept!”. Mamaie se conforma şi-şi ridica, încet, piciorul pe coapsa pedichiuristei care de îndată înfăşca un cleşte mare (avea doi) şi începea să sape în unghia mare ca excavatorul în salina de la Praid după colţurile năbădăioase pe care, parcă dinadins, mamaie le creştea în fiecare lună. Atunci îmi puneam mâinile la ochi şi, ca la un film horror, mă uitam, printre degete, când la cleştele care se-nfingea în carnea înmuiată a lui mamaie, când la faţa ei care se schimonosea de zici că venea sfârşitul lumii.

*

Când coţurile unghiei mari erau extrase, mamaie răsufla uşurată şi eu odată cu ea. Restul unghiilor erau curăţate cu rapiditate şi uşurinţă şi mă bucuram de întreaga operaţiune de curăţare, tăiere, pilire şi finisare cu carmin, dunga aia roşie care părea o notă trecută-n catalog care spunea: acum piciorul e numai bun de scos în lume.

Episodul dureros se repeta şi la unghia mare de la piciorul stâng, însă după climax urma deznodământul, carminul şi două picioare de bătrână frumoasă. În ciuda vârstei, mamaie era o femeie foarte îngrijită, foarte meticuloasă. Dar culmea, pentru că prevenţia şi grija nu merg mână în mână cu planurile cereşti, a murit, stupid, într-o zi în care cocea vinete.

*

În faţa salonului de la Perla era plin de maşini ale televiziunilor care transmiteau în direct de la faţa locului. La intrarea în salon nu vedeam poliţiştii detaşaţi la locul faptei. O vedeam însă pe mamaie care mă ţine de mână când ieşim de-acolo şi mă duce la îngheţată.

Şi mi s-a făcut dor!

Standard

Un gând despre „Salonul Perla

  1. frumos text, cu o mare putere de evocare. te-am si vazut acolo, langa bunica, cu mainile la ochi si privind printre degete la masacrul degetului mare…
    in alta ordine de idei, citind textul tau si ce l-a provocat (the trigger 🙂 ma gandeam in ce masura fiecare dintre noi e un univers in sine, nimeni nu vede acelasi loc/ lucru cu aceiasi ochi, intotdeauna se interpun lentilele experientelor anterioare, ale amintirilor si emotiilor personale. e o banalitate, dar intotdeauna ma emotioneaza aceasta descoperire si ma gandesc cat din noi ascundem ca sa putem cat de cat comunica unii cu altii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s