Uncategorized

Radu Mihăileanu nu este ÎNCĂ un regizor român

Îi cam recunoşti pe regizorii români. Fie datorită temelor care se repetă – situaţiile din familie, comunismul, români în străinătate,- fie datorită unor secvenţe lungi în care un singur personaj ne e prezentat ca făcând o acţiune de la început până la sfârşit, în timp real, unul în care eu, ca telespectator, am timp, la fel de real, să merg la cumpărături, să fac o ciorbă sau un duş. Nu mi-e teamă că aş putea să pierd ceva.

*

Dar cu Radu Mihăileanu e altfel şi tipul ăsta ar putea la fel de bine să fie de orice altă naţionalitate şi dacă n-ar apărea numele lui pe afiş şi generice chiar aş crede că mă uit la un film făcut de un regizor din orice parte a planetei ăsteia. E cazul ultimului film semnat de Mihăileanu, „Izvorul femeilor”, pe care l-am văzut ieri.

*

E un film în arabă a cărui acţiune are loc într-o ţară arabă cu personaje arabe care trăiesc şi gândesc arab. Mai puţin una, personajul principal, care şi revoluţionează tradiţia locului şi-şi pune în cap comunitatea. Lucrurile stau cam aşa: undeva în deşert e un sat care n-are nici apă, nici electricitate. Obiceiul locului spune că femeile se duc în munţi şi-aduc apă. Treaba asta pornise pe vremea când bărbaţii mergeau la război deci prin gospodărie nu mai era nimeni care să le ajute. Numai că timpul a trecut şi chiar dacă războiul e demult încheiat, bărbaţii, care în realitate beau ceai la birt şi freacă menta (posibil în ceai) toată ziua, încă au rămas cu senzaţia că ceva grav se întâmplă şi ei trebuie să fie pregătiţi şi-n aşteptare. Aşa că femeile continuă să care apă din vârful lui nicăieri. Din când în când cele însărcinate alunecă pe pietre, cad, pierd copilul şi astfel se face că o scenă din film le inventariază pe femeile astea prin prisma pruncilor născuţi şi pierduţi, un soi de evidenţa populaţiei. Asta se adaugă la alte neajunsuri locale ca măritişuri timpurii şi forţate, iubiri dorite şi neîmplinite ş.a.m.d. Cu toate acestea, femeile astea sunt numai foc şi pasiune şi vorbesc despre propriile vagine ca fiind cuptoare care ard şi care-s pregătite mereu pentru copt. Ei, da, frumos!

*

Supărată şi intrigată de evenimentele tragice şi pasivitatea celor care s-au obişnuit cu situaţia asta şi cărora le e prea lene să schimbe ceva, Leïla Bekhti (actriţă de origine algeriană, născută în Franţa şi foarte frumoasă) le convinge pe femeile din comunitate să facă o revoluţie a iubirii. Adică să nu-şi iubească bărbaţii până când ăştia nu le ajută la apă şi nu găsesc o soluţie ca apa să fie trasă în sat cu ajutorul statului care, ca-n alte locuri, nici pe ei nu-i ajută (cum apa potabilă în sat ar putea naşte dorinţa femeii de-a avea maşină de spălat şi televizor să vadă telenovele e un monolog savuros al unui funcţionar din zonă).

Tipa, deşi susţinută de soţ care o iubeşte ca pe ochii din cap şi care, profesor fiind, e cel care a învăţat-o să scrie şi să citească, trece prin multe momente în care totul arată că mai bine ar lăsa-o baltă: familia soţului e împotriva ei, femeile altor bărbaţi sunt bătute de aceştia fiindcă nu se culcă cu ei şi tot aşa.

*

Lucrurile se termină cu bine, însă timp de două ore vedem o societate încuiată, metehne de gândire care mai există şi azi la unii dintre noi şi-o dispoziţie infinită de-a iubi care, la finalul filmului, m-a făcut să fiu mândră că sunt femeie.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s