Uncategorized

Revenire

Foto: Mara Damian

Este greu de imaginat că-ntr-un trup îmbătrânit, sufletul poate să rămână, bine merci, tânăr

Când eşti la o anumită vârstă, oricare ar fi ea, ţi se pare că ai avut-o dintotdeauna. De exemplu, eu. În curând fac 27 de ani şi când mă uit la tineri de liceu, am senzaţia că eu n-am fost niciodată acolo. Parcă încep să-i înţeleg şi pe părinţii adolescenţilor care, în faţa copiilor lor, par că se întâlnesc cu dileme de care nu s-au lovit niciodată. Ţin minte că atunci când aveam vârsta liceului, mi se părea incredibil că ai mei nu pot empatiza, în anumite momente, cu ce simt şi gândesc. Doar avuseseră vârsta mea, odată, de ce e aşa greu? Răspunsul nu l-am ştiut vreodată, dar aceeaşi senzaţie de înstrăinare mi se pare că trăiesc şi eu azi: nu ştiu cine-s şi cum sunt cei mai mici decât mine, deşi am fost ca ei, şi cu siguranţă nu ştiu cine-s şi cum sunt cei mai mari. În privinţa bătrânilor, misterul e total: voi ajunge acolo, ce voi găsi, cum mă voi găsi?

***

Domnul Iancheş locuieşte la etajul doi. Azi are cam 80 de ani, e uscat ca o stafidă şi are boli din cauza cărora, când şi când, nu-l vezi cu zilele prin bloc. E genul de vârstă şi situaţie în care orice absenţă prelungită naşte o singură întrebare: oare mai trăieşte?

Când eram copil, domnul Iancheş era sprinten. Un bărbat la vreo 1.90, solid şi sănătos, cu o soţie cu păr roşcat, uşor ipohondră, pe care o găseam mereu îmbrăcată în halat. Ştiu că, la un moment dat, am mers la ei, că mă chemau să le povestesc aventuri din viaţa mea de copil, şi văzându-i unul lângă celălalt m-am întrebat cum poate domnul Iancheş, îmbrăcat în costum şi ferchezuit, să stea cu doamna Iancheş, o femeie frumoasă, e drept, dar mereu cu un aer stătut, de femeie inactivă, care stă numai cu şorţul de bucătărie la gât şi umblă încălţată în papuci.

Şi domnul Iancheş avea mereu aceeaşi glumă cu mine: mă prindea de nas cu degetele şi spunea că mi-l fură. „Uite, nu mai e!”, exclama el vesel, apoi îmi punea nasul la loc. M-a distrat jocul ăsta multă vreme până când am crescut şi n-a mai avut niciun farmec. Aşa cum multe lucruri mici îşi pierd magia când anii trec şi jovialitatea caută parcă din ce în ce mai multe argumente să-şi dea în petic.

***

Domnul Iancheş a lipsit câteva zile. I s-a acutizat, din nou, una dintre boli şi-a stat în casă. Când nu e în casă, e la spital. Acolo cred că e mai bine pentru că atunci când nu te simţi bine vrei să ai pe cineva lângă tine. Acasă, domnul Iancheş e singur: soţia a murit de câţiva ani, iar fiul e plecat în Statele Unite.

Eu nu stau prea mult p-acasă aşa că absenţele astea îmi sunt egale cu zero. Însă în fiecare dimineaţă, la 7.00, Colonelul, de la etajul 3, căruia, aşa cum am mai povestit, i se spune astfel pentru că a fost în Poliţie (deşi n-a ajuns niciodată colonel) iese în curtea blocului şi în timp ce trosneşte ghene de gunoi şi alte obiecte, vorbeşte cu nevastă-sa, care-i la balcon, ca un actor pe scenă. Aşa mă pun şi eu la curent cu una, cu alta.

Da, şi-a revenit, ţi-am zis eu că moşul îşi revine, strigă Colonelul. Azi, mâine îl auzim din nou cum face ordine pe scară, cum se ia de toţi care aruncă mizerie la noi în grădină. Ăsta nu moare cu una, cu două.

***

Domnul Iancheş are un corp bătrân. Însă planurile lui sunt încă multe: nu cade din picioare până nu le dă gata pe toate.

 

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s