Uncategorized

Bacalaureatul: 6 din 49

Foto: Sebastian Sascău/Gândul.info

Mai e mult până departe. Când rezultatele de-aproape se văd dezamăgitor, gestul uitatului în zare e justificat: viitorul ăla bun şi optimist pare la mama naibii.

La casele de pariuri se pun bani pentru orice: pentru meciuri de fotbal, pentru nunţi regale şi ţinute ce vor fi purtate de capete încoronate la evenimentele respective, pentru curse de cai şi pentru multe altele. România are toate şansele să devină prima ţară în care, an de an, cetăţenii vor putea paria pe gradul de promovabilitate al elevilor care dau bacul. Pentru că în spiritul ăsta se discută despre rezultatele la acest examen.

***

Televiziunile prezintă examenul de bacalaureat drept „examen al maturităţii”. În mod eronat, aş spune, pentru că după cum aveam să aflu pe pielea mea, după Bac am dat nas în nas cu examene mult mai importante şi astea de la şcoală nu se numără în fruntea listei. Maturitatea nu vine că ştii să rezolvi bine subiecte la română, mate sau biologie, dar voi lăsa clişeele să-şi facă de cap pe la TV şi voi trece mai departe.

***

Nu foarte departe însă pentru că rămân tot la zona televiziunii şi a relatărilor despre Bac. Nu ca să arăt că ele sunt slabe, ci că e vorba de opinii penibile, luate de-a gata, care apoi se propagă cu viteza luminii şi aerul că spiritul socratic s-a instalat în toţi.

Pe la orele prânzului, la un post tv, un reporter spunea ceva de genul: „Cei de la Ministerul Educaţiei au realizat că de acum înainte trebuie să existe o corelare între ce învaţă elevii şi ce li se dă la examen.” No shit, Sherlock! Deci e nevoie de un an cu rezultate penale la examen ca să zici apoi că „băi, poate noi, ăştia de-am făcut subiectele, ar fi trebuit să răsfoim puţin manualele alea să vedem ce naibii au învăţat ăştia patru ani de zile”? Aerul grav că „domne, ăştia iar n-au fost pregătiţi, să analizăm de ce n-a mers bine, să facem comitete şi comiţii ca să înţelegem cauzele unor situaţii alarmante” cuprinde pe toată lumea. E, din nou, timp de reflecţie: de unde venim, unde suntem, încotro ne îndreptăm?

***

Am spus de pariuri la începutul textului. Tot un reporter menţiona că nu ştiu ce inspector ar fi exclamat când a văzut subiectele la mate: „Mai mult de 30% dintre elevi nu vor promova.” D-aia zic că, de acum înainte, pariurile anuale la bac sunt binevenite că în spiritul ăsta îl văd unii.

***

Bacul e DOAR un examen. Nu e examenul vieţii, nu e examenul maturităţii. E un examen de absolvire al unei instituţii de învăţământ, cum e Capacitatea într-a 8-a şi Licenţa la terminarea facultăţii. E un examen în care trebuie să arăţi că ştii, măcar la nivel mediu, mai multe decât ştiai cu patru ani în urmă, că ai cunoştinţe intelectuale ca să mergi mai departe, în facultate sau unde vei vedea cu ochii.

Rezultatele la Capacitate şi Bac au devenit importante atunci când s-a decis că ele contează pentru următoarea instituţie de învăţământ. Aşa că stresul a devenit dublu: nu era vorba doar de absolvirea unui ciclu, ci şi de şansele la începerea următorului. Eu cred că şcoala generală trebuie încheiată cu Capacitatea şi acolo îi pui punct. Dai apoi examen de admitere la liceu, cu criteriile ălora, unele mai bune şi mai solicitante, altele mai slabe şi mai lasă-mă să te las. Dacă intri bine, dacă nu, mai încerci. Vine bacul, îl dai, îl iei sau nu, ai diplomă de absolvire a liceului sau nu. Vine facultatea. O iei de la capăt, admitere, intri sau nu, criteriile depind de fiecare instituţie în parte şi-s relevante pentru fiecare în parte. Aşa ar trebui să fie, aşa ar fi logic să fie, aşa ar fi simplu să fie. Dar nimic din toate astea nu se întâmplă.

***

Rateurile astea şcolăreşti ale unora mă lasă rece cum rece mă lasă jalea generală în privinţa subiectului. E o harababură şi când harababură cultivi, harababură culegi. Numai de când am terminat eu liceul, acum aproape 10 ani, am pierdut şirul schimbărilor şi metodologiei. În plus, cum am mai spus şi cu alte ocazii, şcoala românească e o plictiseală totală! Un şir nesfârşit de teorie şi frustrate didactică, o relaţie de tipul şef-supus, o pregătire nemapomenită pentru ceea ce urmează de fapt: întâlnirea cu oameni care, atunci când greşeşti, te ajută să înţelegi cum poţi să faci mai bine şi cei care abia aşteaptă să te arate cu degetul, să-ţi pună beţe în roate, să te scoată din joc. Ei, la rându-le, fiind nu doar lepre umane, ci şi îndoielnici profesional.

Iar lumea e plină de ăştia din a doua categorie!

Aşa că până când nu se face măcar un echilibru între cele două categorii, şefii vor muri cu şefia lor, elevii vor fi nişte sclavi ascultători care învaţă comentarii şi, tot aşa, viaţa va merge mai departe. Că, să-nveţi carte, poate te ajută să scrii şi să citeşti, dar doar un OM te poate învăţa să fii unul!

Iar şcoala cam duce lipsă de cei din urmă. Şi nu numai ea.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s