Uncategorized

Un fel de post de final de an

Într-o emisiune, cred că Profesioniştii Eugeniei Vodă, un preot îi spusese lui Petre Ţuţea că el nu crede în ăia de se prezintă liber cugetători fiindcă, în realitate, nu-s nici liberi, nici cugetători. Am crezut asta despre mine multă vreme, orice ar însemna mult în viaţa asta de 27 de ani, câţi am, însă pe măsură ce înaintez în vârstă îmi dau seama tot mai mult care-s lucrurile de care sunt legată, fie că sunt gânduri, oameni, valori. Unii le-ar putea numi, pe bună dreptate, ataşamente şi, la nivel raţional, înţeleg că ele sunt periculoase atunci când aşteptările în ceea ce le priveşte nu se împlinesc. Am o mulţime de judecăţi legate de tot ce mi se întâmplă, de explicaţii pertinente, dar nimic din ce-am în cap nu face ca lucrurile să fie mai bine, doar pentru că le gândesc spre mai bine.

*

Anul ăsta mi s-au îndeplinit multe dorinţe, am făcut mulţi paşi pe care îi credeam importanţi, importanţi pentru că aveam senzaţia că odată bifaţi, o să fie diferit totul. Acum, la final de an, descopăr că nimic nu este cu adevărat diferit, că, într-un fel, ca stare de spirit sunt la fel ca înainte de toate schimbările la care visam, dacă nu mai rău. Mai rău în sensul că mă găsesc pe mine tot mai singură (singuratică) – mama, nu-ţi face griji, te simt aproape, să-i transmiţi asta şi lui tata, nu vă îngrijoraţi – şi nu ştiu de ce se întâmplă asta. Poate că resursele mele de bună stare sunt pe ducă, poate că s-a creat un fel de fereastră pe care văd ce este afară cu adevărat şi nu este vorba de percepţie, ci de o stare a existenţei pe care de obicei o ignor, dar pe care odată cu fereastra asta o văd mai clar ca niciodată. Şi doare la ce privesc.

*

În inima mea ştiu ce, unde şi cu cine vreau să fiu, doar că nu ştiu cum şi când vor veni toate astea. Poate e defectul meu că anticipez, planific şi astfel precipit ce mi s-ar putea întâmpla grozav cu adevărat. Poate e defectul meu că mă prind de puţinii oameni de care mă leg sufleteşte ca de nişte colace de salvare numai ca să descopăr că, de fapt, oamenii ăia sunt nişte vase care plutesc în derivă şi nu ancorele de care aveam nevoie. Mulţi se sprijină pe mine, prea puţini pe care mă sprijin, dacă în realitate este cineva acolo despre care să spun că lăsându-mă pe ale sale mâini o să fiu bine.

*

Încerc să aştept tot mai puţine, mi se pare foarte trist că asta este cumva concluzia anului, că să-ţi pui speranţe n-are sens într-o lume în care tot mai mulţi nu îşi dau niciun sens. Dar cred în continuare într-o frumuseţe a oamenilor şi evenimentelor care au să vină peste mine, o frumuseţe poate naivă, dar mă simt aşa obosită acum, că dacă nu adorm visând la lucrurile astea care acum îmi par ireale, aş adormi plângând şi-un somn în lacrimi nu-i deloc odihnitor.

*

Asta să însemne să creşti? Să fi tu pentru tine cel mai bun prieten în timp ce despre restul să fi cu băgare de seamă că nu te poţi lăsa nicicând în braţele lor?

*

Vreau să iubesc …

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s