Uncategorized

Viaţa este ceea ce se întâmplă când suntem ocupaţi să facem planuri

Şi eu funcţionez în acord cu motto-ul, adică în majoritatea cazurilor fac planuri în timp ce viaţa se întâmplă, dar să te dezveţi de treaba asta, aşa cum te dezveţi de orice altceva durează şi deşi vreau să cred că-s într-o permanentă stare de conştienţă şi conştiinţă, ei bine, surpriză, nu-s. Însă azi am trăit-o p-aia cu „viaţa se întâmplă”.

*

Pe coridorul secţiei de chirurgie de la spitalul Witting, medicii arată ca nişte îngeri cu măşti pe faţă. Dacă uniformele lor ar fi negre, ai zice că-s de la antitero sau orice altă brigadă specială de intervenţie. Numai că, în cazul ăsta, oamenii ăştia, majoritatea bărbaţi şi înalţi, sunt îmbrăcaţi în alb şi intervenţiile lor sunt între viaţă şi moarte.

Pacienţii stau aliniaţi pe băncuţe şi ridică privirea numai atunci când vreun om în alb face aer în jurul lor. Niciunul dintre ei nu ştie cu cine va merge mai departe, pe cine trebuie să aştepte sau dacă trebuie să facă ceva. Însă eu ştiu cine mă va opera şi de fiecare dată când trece pe lângă mine, îi zâmbesc, dar nu-mi zâmbeşte, însă nu o iau personal, ştiu de când eram copil că chirurgii operează cu instrumente ascuţite, nu cu sentimente.

*

Eram în şcoala primară şi aveam un coleg care înjura mereu, deşi aveam vreo 7-8 ani şi spre deosebire de generaţiile de azi, noi chiar am fost naivi până destul de târziu înspre adolescenţă. Aşa că învăţătoarea i-a chemat părinţii şi cel care a venit a fost tatăl.

-Înjură pentru că eu înjur. Sunt chirurg, sunt stresat şi ăsta e modul meu de defulare, îmi pare rău, dar cel mic e martor şi nu mă pot obţine.

*

Vorbesc cu mama la telefon care mă întreabă cum e doctorul, dacă e pregătit, zic nu ştiu mamă că nu citesc nimic pe faţa lui, bănuiesc că e concentrat, ca de obicei, oamenii ăştia taie-n carne de om aşa cum taie în halca de friptură de la masa de prânz, cu precizie vreau să spun, nu cu înfometarea care te face să razi tot în doi timpi şi trei mişcări fără să-ţi pese de mizeria pe care o laşi în farfurie.

*

Lipomul mi-a apărut cu câteva luni în urmă. La subraţ. Am crezut că se reabsoarbe, doar ganglionii se inflamează mereu, ni se întâmplă tuturor. Numai că de o săptămână a început să mă doară aşa că mi-am sunat părinţii şi le-am zis ce şi cum şi ei m-au trimis la doctorul grizonat, care nu zâmbeşte, care vorbeşte în propoziţii scurte, care nu pierde timpul. Acelaşi doctor i-a operat şi pe ei în situaţii diferite, deşi mama a avut aceeaşi chestie ca şi mine, numai că pe spate.

*

Marţi am venit pentru prima dată la el şi m-a văzut şi mi-a spus scurt:

-Trebuie să te tai.

Sună poate dur, dar chirurgii au fel anume de a-ţi da veşti de genul ăsta, din gura lor sună ca o mângâiere, ca şi când te-au pupat pe obraz sau ţi-au dat o bomboană fiindcă ai făcut ceva bun. Ştiu că tăiatul nu e mereu opţiunea cea mai bună şi cu drag de meserie mulţi poate aleg varianta asta pentru că e ceea ce fac şi cu ocazia asta îmi amintesc când aveam vreo 8 ani şi eram în parc şi a început să mă doară în zona apendicului şi am ajuns la spital şi acolo doctorul a spus scurt:

-Trebuie să te tai.

Dar s-a dovedit că nu aveam apendicită, ci pentru că eram implicată în jocurile mele de copil, ignoram că fac treaba mare şi mă ţineam şi uite aşa am făcut nu ştiu ce blocaj care s-a rezolvat cu o injecţie şi o oră de stat pe wc. Am scăpat de cuţit că a avut mama intuiţie, dar de data asta n-a fost o decizie luată în pripă, ştiam şi eu că de lamă n-am cum să scap.

*

M-am trezit dimineaţă la 6, ca de obicei, să mă duc la sală, însă nu mi-am mai putut ridica mâna stângă. Aşa că m-am uitat la seriale până când urma să plec la muncă. La 9 m-a sunat tata să îmi spună că doctorul mă aşteaptă să vadă cât de serios e (aseară îi sunasem pe ai mei să le spun că eu nu pot să aştept până luni intervenţia pentru că doare ca naiba şi o să le fac ceva urât şi colegilor de muncă şi celor de apartament). Am sunat imediat la taxi, am dat de cel mai prost taximetrist, în sensul că era greu de cap, că deşi eram agitată, şi cu dureri, şi vraişte, el mă întreba pe ce traseu vreau să mergem.

-Nu ştiu domnule, duceţi-mă rapid numai!

Însă discuţia despre traseu a continuat, la fiecare viraj mă întreba dacă pe aici sau pe dincolo sau pe nu ştiu unde şi când am ajuns la Witting, intrarea în spital din strada cu pricina, i-am zis să mă lase mai sus puţin că nu intru pe acolo.

-Păi de ce nu aţi zis din prima că vreţi la intrarea din Calea Plevnei?

Am întins 10 lei şi i-am trântit uşa înainte să-i dau vreun răspuns pe care să-l regret.

*

Am urcat cele două etaje, doctorul era p-acolo, mi-a spus imperativ Dezbracă-te! şi mi-au plăcut şi autoritatea cu care a rostit asta şi cum au sunat cuvintele astea din gura unui bărbat, nu mulţi ştiu s-o spună ca lumea, s-o spună ca şi când ştiu sigur că urmează să faci ce-ţi spun, mulţi nici măcar nu-şi asumă riscul să rostească cuvintele astea cu masculinitate şi să vadă rezultatul.

– Azi sau mâine vrei?

Am ales azi, singurul motiv pentru care nu plângeam încă era rimelul.

*

Au urmat analize – de sânge, EKG, fişe de completat – de internare, de donare pentru cercetări medicale a orice urma să-mi extirpe şi alte documente. Şi aşteptare.

*

Pe băncuţă, pacienţii stau. Unii pleacă de lângă mine, alţii noi vin, îngerii pe două picioare intră şi ies din sălile de operaţie şi cu toţii îi privim lung, oare pe cine vor alege în continuare?

*

Simt acul cum străpunge nenorocitul ăla de lipom. Este anestezia, dar mă doare. Subraţul este o zonă păcătoasă: puternic vascularizată, cu nervuri multe, nu puteam să scap uşor. Închid ochii. Simt lama, ca şi când m-ar ciupi cineva. Mă gândesc imediat la cineva care mi-ar plăcea să mă ciupească. Derulez filme în cap în care asociez durerea cu ceva foarte curajos, adică băi, Andreea, te doare, dar gândeşte-te că e pentru o cauză bună – şi mă gândesc la copiii care n-au ce mânca, la femei bătute care nu pot scăpa, la oameni de tot felul nedreptăţiţi şi-mi imaginez că pătimesc cu lipomul ăsta ca să le fie lor bine. Deşi ştiu că n-o să le fie.

*

Acum mă coase, asta e ce cred că mi se întâmplă, lacrimile îmi curg şiroi, dar aflu la final că ceea ce credeam că-i ac era de fapt o pensetă care mi se plimba sub piele şi curăţa locul, aha, îmi zic, s-a simţit ca atunci când un om îţi intră pe sub piele, dar îţi dai seama că după ce s-a instalat în tine nu are de fapt niciun chef de tine şi tu nu poţi face nimic că îţi e deja sub piele, se plimbă p-acolo şi te doare şi nu-l poţi da afară cu una, cu două.

*

Îngerii cu instrumente de tăiat urcă şi coboară etaje.

*

Chem un taxi să mă ducă acasă. Sunt în semitransă, dar mă trezesc brusc. La volan e acelaşi şofer care m-a adus.

 

Standard

4 gânduri despre „Viaţa este ceea ce se întâmplă când suntem ocupaţi să facem planuri

  1. Stai ca mi-a stat inima. Am doua altfel de chestii, unul in varful capului de multi ani si a zis doctorul ca daca nu face probleme e ok si al doilea in lateral deasupra urechii, vizibil. Tot zic ca ma duc la control. Dar mi-e frica … Ai grija de tine!

  2. Ramona zice:

    Am un nod în gât. L-am înghiţit acum, se duce greu, dar pot să-ţi scriu: să nu mai fii nevoită să vezi îngeri din ăştia nici peste 90 de ani!
    Ai grijă de tine!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s