Uncategorized

Un an de televiziune

team

O parte din echipa cu care lucrez în departamentul de producție de la Digi24

Pe 1 februarie am împlinit un an de când fac televiziune. Mă mir că am ajuns aici pentru că, în anul acesta, am vrut să abandonez de multe ori drumul pentru că am simțit că nu este pentru mine. Motivul pentru care am simțit asta a fost că am intrat în televiziune fără nicio cunoștință despre televiziune așa că, în mare parte, mi-am petrecut anul învățând.

Prima jumătate de an a fost cea mai grea pentru că tot ce am știut despre scris nu a contat când am venit la televiziune. Știam să scriu pentru print, însă nu știam să scriu pentru televiziune și până când m-am prins despre ce este vorba – încă mă prind despre ce este vorba – am petrecut zile întregi cu frustrări, rescrieri, nervi, abandon mental, luat de la capăt, plâns, furie de sine, mobilizare și tot așa. Era ca și când mă aflam într-un centru de recuperare și treceam prin etapele clasice, de la negare, la enervare, la acceptare.

Cred că am avut noroc că am fost chemată în acest proiect înainte de a începe pentru că dacă mi-ar fi trecut prin cap să îmi depun, de exemplu, CV-ul zilele acestea, nu cred că aș mai fi avut parte de experiența asta pentru că acum se lucrează cu toate pânzele sus, trebuie să știi și să înțelegi ce faci și cine nu are acest exercițiu, nu prea are loc în barcă.

Dacă aș fi pe scenă la Oscar și ar trebui să mulțumesc cuiva pentru că mi-a dat șansa să fac un lucru nou și interesant, i-aș mulțumi în primul rând lui Ștefan. Cred că am mai povestit despre faptul că am fost colegă cu Ștefan în facultate, dar pentru că era cu un an mai mic decât mine, nu îmi amintesc de el, însă el își amintește de mine: că eram gălăgioasă și, zice el, înfumurată. Datorită lui sunt la Digi24 pentru că îmi citea blogul și pagina de Facebook și cu toate că știa că nu mai făcusem televiziune, a crezut că am potențialul să mă prind destul de repede despre ce este vorba. Este omul pe care l-am înnebunit cel mai mult la cap cu întrebări despre cum se fac lucrurile, cu rateuri editoriale și nesiguranță de sine că habar n-am ce fac. Sper că tot chinul pe care i l-am pricinuit să fi adus și ceva bun, adică să se uite acum la ce fac și să spună: s-a prins câte ceva de fata asta.

Pe urmă i-aș mulțumi lui Toni, șefa mea, că și ea a avut încredere că poate să iasă ceva bun, deși am venit ca nepriceputa, doar cu drag de scris și entuziasm, chiar dacă cel din urmă a fluctuat cam cum răsare și apune soarele în fiecare zi, când foarte sus, când foarte jos.

Abia acum, după un an de zile, am început să mă relaxez cu privire la ceea ce fac și să nu mai îmi pun atâtea semne de întrebare. Ceea ce este reconfortant pentru că, dacă mă uit la februarie 2012, atunci aveam senzația că ceea ce mă va omorî la o vârstă fragedă va fi, inevitabil, stresul.

Însă am trăit să spun povestea!

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s