Uncategorized

Doamna Vicky

Pe bulevardul Magheru, lângă cinematograful Scala, este intrarea într-un bloc obscur. Trotuarul din fața intrării este plin cu tot felul de reclame – la radiografie la dinți, la avocați, la salone de înfrumusețare care promit masaje, și manichiuri, și frizuri ultimul răcnet. Toate îți dau senzația că te seduc numai ca să descoperi că, odată intrat în nu știu ce apartament, riști să dispari pentru totdeauna de pe fața pământului și să ajungi forțat curvă prin cine știe de țară exotică al cărei nume nu-l poți pronunța.

În blocul ăsta am intrat eu azi în căutarea unei manichiuri ieftine și decente. Începusem să mă lovesc în unghii și, de fiecare dată când se întâmplă asta, mi se pare că mi se cutremură tot corpul, că o durere mută aleargă prin el și-mi înțeapă fiecare nerv. Așa nu se mai putea, unghiile trebuiau tăiate ori altfel aș fi fost în stare să mi le smulg din carne, să-mi curgă sângele șiroi pe străzile orașului ăsta, să umblu cu mâinile sleite de viață, cu degete cu carne vie pulsând în ritm cu inima. Am apăsat două taste – 12 – ușa s-a deschis și am urcat până la etajul 2, apartamentul 12. Era un culoar luuuuung, cu multe uși și până am ajuns la cea pe care o căutam, am trecut pe lângă vreo șapte. Pe măsură ce mă apropiam de ea îmi luam în gând adio de la lume, este clar, eu de aici nu mai ies, e pustiu, e întuneric, și mi-e frică de mor, ca-n cântecul lui Chirilă, pute și-s la capăt de coridor.

Bat de trei ori în ușă, nu știu de ce de trei ori, mă simțeam ca la poarta unui castel și-apoi, dacă tot nu mai aveam să scap de acolo, măcar să creez un moment dramatic, care să conteze, cu implicare și tensiune. Îmi deschide ușa o femeie mică de statută, îmbrăcată toată în negru, cu fața rotundă și țâțe mari, dar nu mai mari ca burta care era mare-mare.

-Am venit și eu pentru o manichiură, faceți?, întreb în timp ce mă aștept să se deschidă brusc ușa până la perete și să fiu trasă înăuntru de niște mafioți chelioși cu tatuaje cu sirene. Adio, spun iar în gând, fie ce-o fi.

Doamna mă poftește înăuntru. Locul este minuscul, nu are mai mult de 24 de metri pătrați, dar cu toate astea încap o canapea și-o masă de coafor cu scaunul aferent. Mă poftește să iau loc, vine cu ustensilele și începe să vorbească cu atâta energie că parcă ne știm de-o viață.

-Durează mult?

-Cam 15 minute.

Habar n-am de ce am întrebat că nu mă grăbesc nicăieri. Dar dacă totuși are de gând să facă vreo măgărie, s-o fac să se răzgândească prin a-i da de înțeles că și pe mine mă așteaptă cineva și că dacă întârzii se va impacienta și nu are să iasă bine. În realitate nu mă așteaptă nimeni și, mai ales, nimeni nu știe unde sunt. Ca și când deja n-aș mai fi pe fața pământului.

Doamna Vicky este din Moldova. Zice că la ea se aranjează actori și regizori mari, așa mari că nu le place să fie văzuți în saloane cu pretenții, că sunt oameni modești, cărora le plac oamenii simpli, cu care stai la vorbă fără să aștepte de la tine nimic. Îmi spune povești despre unul, despre altul, îmi dă nume, mă roagă să nu le dau mai departe. Îmi spune că Maria Dinulescu e înfumurată, a pățit ea una nasoală cu fata asta, dar nu-i ține pică. Cred ce povestește, însă mi se pare culmea că dintre toate saloanele din lume, am ajuns tocmai la ea, în camera asta uitată de lume din centrul orașului, unde naiba ar fi crezut că o doamnă are așa clientelă vestită.

Îmi face complimente: pentru ochi, fular, cercei și brățări. Îmi zice că am suflet bun. Ea crede în Dumnezeu, și-mi arată o icoană cu Maica Domnului, și-mi spune că Dumnezeu ne ajută mereu, pe ea a ajutat-o și a avut multe situații când nu știa ce să facă și atunci Dumnezeu i-a scos un om bun înainte și toate au fost iarăși bune. Îmi place că povestește cu însuflețire, îmi zice cum a venit din Moldova la București, că iubește oamenii, că iubește viața, că îi plac copiii.

Când dau să plec de la ea văd că a trecut o oră jumate. Manichiura o terminase de mult. Rămăsesem tolănită pe canapea și mă uitam în gura ei fermecată că povestea așa frumos despre viață și oameni că nu m-am putut desprinde din loc.

Am luat-o pe doamna Vicky în brațe și am pupat-o. M-a strâns și ea în brațe.

-Fiecare om are ceva bun, doamnă!, îmi strigă pe culoar în timp ce-i fac cu mâna și dau din cap aprobator.

 

 

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s