Uncategorized

Despre Guerrilla de dimineață, cu întârziere

Când Craio a plecat de la Radio Guerrilla, blogul meu a făcut mega audiență. Cândva am scris un post despre o vizită de-a mea la Radio Guerrilla și bănuiesc că textul e încă bine indexat devreme ce lumea a ajuns la el. La momentul ăla aș fi putut scrie ceva despre despărțirea celor doi, de dragul traficului, dar n-am avut niciun chef pentru că nu mi s-a părut o mare chestie. Adică treaba asta cu plecatul unuia dintre ei trebuia să se întâmple pentru că matinalul se transformase într-un fâs.

Prietenia este nu despre a spune ce e frumos la celălalt, ci despre a spune ce e urât. Pe prietenul la care zici că ții ca la ochii din cap îl confrunți așa cum o faci cu orice om pe care pretinzi că îl iubești. Din iubire pentru celălalt spui mai ales lucrurile care dor, dar care sunt, în esență, adevărate. Pe prietenul bun îl trezești din somnul comodității: WAKE THE FUCK UP! Pe prietenul bun nu-l lași să lâncezească în gânduri convenabile care-i justifică gândurile, temerile, judecățile, ezitările, gândirea, pe prietenul bun îl aduci cu picioarele pe pământ: EȘTI UN BOU, REVINO-ȚI!

Craio și Dobro s-au despărțit pentru că nici unul nu a avut curajul să facă asta cu celălalt. Să își spună: bă, am luat-o razna, avem un public care crede că e ok să bați femeia pentru că noi am cultivat miștourile pe tema asta, dar repetate, miștourile devin crez pentru unii. Nu e nevoie să dai prea multă apă la moară cuiva ca să-ți dai seama că ce e glumă pentru tine, e jumătate de adevăr pentru el.

Onest ar fi fost ca Dobro să îi spună lui Craio că a devenit apatic, că pentru el știrea zilei este ceea ce pentru noi fusese o informație aflată cu două zile în urmă, că referințele lui culturale sunt cu vreo zece ani în urmă, că, pur și simplu, nu mai e tipul ăla nebun și spontan, ci unul casnic, unul care vrea siguranța zilei de mâine, care nici măcar nu-și mai bate capul să livreze opinii despre care să simți că au trecut puternic prin filtrul personal, ci reîncălzește ciorba cu sentimentul că ne spune ceva nou. Păi n-o făcea.

Onest ar fi fost ca Craio să îi zică lui Dobro că faptul că a făcut o facultate de psihologie nu înseamnă că are toate răspunsurile. Că să interpretezi totul în cheie psihologică devine al naibii de enervant. Cam ca ăia de întreabă actorii sau scriitorii dacă nu-s unul și același cu pesonajele pe care le interpretează sau despre care scriu.

După plecarea lui Craio, lumea a sunat la matinal, în următoarea săptămână, și-a spus părerea: bă, ce bine e că a plecat ăla, oricum o ardea aiurea! Complezența l-a făcut pe Dobro să îi ia apărarea lui Craio: a, nu, să încetăm cu astea, e prietenul meu, a fost alegerea lui etc. Onest ar fi fost ca Dobro să tacă. Sunt sigură că simțea la fel ca ascultătorii, că Craio e pe arătură, dar că n-a avut curajul să i-o spună și lui. Când cineva ne spune un adevăr cu care relaționăm fie și numai la nivel interior, dar care lovește în cineva care ne-a fost aproape, iar acum nu ne mai este aproape, primul lucru pe care vrem să îl facem este să negăm că noi am simți la fel. Deși simțim la fel. Așa și ei.

Prieteniile care-s oneste nu au cum să ajungă în impas pentru că acolo totul se spune pe bune. Nu a fost cazul lor.

dobro

 

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s