Uncategorized

Blind date: Londra

Mâine plec la Londra. În vacanță. Este prima dată când mă duc acolo. Mi-au trebuit 27 de ani să ajung într-un loc pe care l-am considerat, mereu, o casă departe de acasă. Ca atunci când ajungi undeva și te simți așa bine că știi că locul tău ar putea fi (și) aici. Pe bună dreptate m-ați putea apostrofa: păi, bine, deșteapto, dar tu în Londra nu ai fost niciodată, de unde știi că locul te va coafa? Știu, pur și simplu, știu. La fel cum știm că sărutul din noaptea aia din club nu se va transforma într-o relație ”până când moartea ne va despărți”, la fel cum știm că noi doi ne înțelegem așa bine, dar că totuși e așa trist între noi, la fel cum știm că oricât ne-am da silința ca unele lucruri să iasă bine, ele par că au o voință a lor și știm că se va termina prost orice am face. Așa sunt eu cu Londra.

Din Anglia am văzut doar Manchester și Liverpool. Am fost de mai multe ori, m-am îndrăgostit de tot ce am văzut acolo, am fost tratată ca fiind de-a locului: hey, love, do you know where *insert name here* is? Nu, habar n-aveam unde e nu știu ce loc, nu eram de pe acolo, dar mă purtam ca și când eram de pe acolo și se vedea, transmiteam starea asta prin toți porii.

Încă din liceu știam că va veni o zi în care Londra îmi va fi casă. Am terminat un liceu bilingv român-englez. Toată devenirea mea se învârte în jurul mult discutatului în ultima vreme Colegiu Național Bilingv George Coșbuc (da, e ăla care a avut ”tupeul” să zică în gura mare, prin vocea elevilor lui, că e ok să fii gay și i-a făcut astfel pe ipocriți să-și ducă cu falsă rușine mâinile la gură). Acolo am învățat despre Marea Britanie, acela a fost locul în care generații de tineri au putut să fie liberi pentru că o mână de oameni mari au avut grijă să ne lase în pace și să ne dea acces la cele mai șmechere cărți, muzici, oameni din străinătate, un univers de deschidere pe care, de exemplu, confrații de la Mihai Viteazul, liceul de deștepți de la următoarea stație a lui 135, nu îl aveau încă.

Mă duc la Londra cu mari emoții, cu entuzism, poate cu așteptări, căutând acel semn care să mă facă să spun: da, asta este, se va întâmpla curând, eu, aici, bătând străzile astea. Mă va prinde locul ăla, știu asta, și-n mine se va da bătălia: oamenii de acasă și ce aș lăsa aici, relații pe care nu le-am consumat așa cum aș fi dorit, relații pe care nu le-am clădit așa cum aș fi dorit, totul este despre ce aș fi putut face cu cei cu care am legat punți emoționale pe care începusem să pășesc pe vârfuri ca să nu le prăbușesc. În același timp, de mine ar trage un eu din viitor, un om luminos care nu poate să dea cu piciorul șansei de-a fi într-un loc la care visează dintotdeauna.

Nimic din toate astea nu s-au întâmplat și totuși simt că ele sunt pe cale să vină. Că, de fapt, cu plecarea  de mâine încep să construiesc drumul ăsta pe care, până acum, am mers numai cu mintea.

fuck you!

Când îți iei la revedere de la colegii de muncă și toți îți urează vacanță plăcută, dar ceea ce îți transmit în realitate e asta.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s