Uncategorized

Detroit: no man and no dog is left behind

Ne plac poveştile cu animale care salvează oameni. Ne plac pentru că vedem în ei un spirit de sacrificiu pe care nu l-am aştepta în situaţii similare de la oameni. E mai uşor să fii uimit de actul de bunătate, să-i zicem, al unui câine pentru că în el ne proiectăm pe noi aşa cum am vrea să fim, dacă am putea: viteji, plini de compasiune, săritori şi, mai ales, dezinteresaţi în faptele noastre de bunătate, adică nu căutăm nici aprobarea şi nici lauda, facem un lucru pentru a aduce fericire celuilalt, ca scop ultim. Şi atât.

Facebook e poate cea mai relevantă comunitate care arată că legătura dintre om şi animal e strânsă. Pozele cu câini şi pisici inundă paginile a milioane de oameni şi, indiferent de contextul postărilor acestora, mesajul transmis pare să fie unul singur: găsim în animale o gingăşie, jovialitate şi tandreţe pe care, din nou, nu le mai aşteptăm de la oameni. Îl văd ca pe un refugiu emoţional al omului modern care tinde să îşi investească afecţiunea într-un animal. Relaţiile cu ceilalţi oameni sunt prea complicate!

Şi în România situaţia e similară. Am prieteni cu animale şi, pe Facebook, legătura dintre ei are o valoare egală cu legătura lor de iubire, de pildă. Adică evenimentele care au legătură cu animalul lor sunt postate la fel de des precum evenimentele care au legătură cu iubitul ori iubita. Cumva, relaţia cu animalul este la fel de importantă.

În contextul acesta, şi în ideea că oameni ca prietenii mei mai sunt destui, ce facem la referendumul privind eutanasierea câinilor vagabonzi în Bucureşti ?

dogs

Oraş falimentar, cu o datorie de peste 18 miliarde de dolari, Detroit e un loc care, pe lângă şomajul locuitorilor săi, se confruntă şi cu o problemă aferentă sărăciei oamenilor: creşterea numărului de câini vagabonzi cu până la 50.000. Fără resursele financiare pentru a-i creşte, oamenii îi abandonează.

Am citit mai multe articole pe această temă şi, în fiecare, situaţia câinilor rămaşi fără stăpân este responsabil tratată. Chiar dacă se confruntă cu o situaţie grea, eutanasierea nu e soluţia de care autorităţile se agaţă pentru că e facilă şi la îndemână şi rezolvă problema fără prea mare bătaie de cap. Dimpotrivă! Organizaţiile de profil fac eforturi pentru oprirea înmulţirii numărului de câini prin campanii de sterilizare, atât a celor vagabonzi, cât şi a celor care au încă stăpân.

În plus, şi americanii vorbesc despre lipsa de responsabilitate a stăpânilor de câini despre care spun că adesea îşi iau animal de companie dintr-un capriciu şi un soi de imagine romanţată a relaţiei dintre om şi animal, fără să ia în calcul realitatea a ceea ce înseamnă să ai unul: datorie faţă de creşterea şi întreţinerea lui.

Sigur, legea eutanasierii la americani e aplicată în contextul nerevendicării unui câine găsit pe stradă. Dacă în decurs de X zile nimeni nu îl cere, căţelul moare.

fab

În România, situaţia câinilor vagabonzi e de când m-a făcut mama. Administraţia locală s-a tot schimbat, agenda ei a sedus mereu şi cu rezolvarea situaţiei câinilor vagabonzi, însă situaţia e la fel.

Zilele trecute, un copil de 4 ani a fost muşcat şi omorât de o haită de câini şi, de aici, oamenii s-au inflamat din nou şi s-au împărţit în două tabere. Au uitat însă că discuţia nu e despre cine iubeşte şi cine nu iubeşte animalele sau că ele trebuie sau nu să moară, ci că, pentru a nu ştiu câta oară, administraţia se dezice de responsabilitate şi pasează decizia pe umerii cetăţenilor, să zică ei ce e de făcut în problema asta.

Sorin Oprescu, primarul Bucureştiului, găseşte repede soluţia referendumului:

Voi face aşa cum vor bucureştenii.

Cât de convenabil! Să fii într-un post de conducere şi să fie de datoria ta şi a echipei tale să găsiţi, în toţi anii ăştia, soluţia pentru una dintre cele mai arzătoare dileme ale oraşului, dar să te dezici de povara deciziei şi s-o pasezi la altul. Aş spune că treaba asta e un clişeu, s-o dai în ograda altuia când eşti prea laş ca să îţi asumi şi să faci tu însuţi ceva.

*

Pe lângă faptul că referendumul ăsta ar fi o cheltuială inutilă, din nou, din bani publici, ceea ce eu mi-aş dori ar fi ca 1. bucureştenii să nu se prezinte la vot 2. dacă se prezintă să voteze împotriva eutanasierii. Motivaţia mea? Nu vreau să validez laşitatea unui om care atunci când nu ştie ce să facă într-o situaţie, pasează o decizie cu încărcătură morală mare pe umerii celor care l-au investit cu puterea de a lua hotărâri.

Nu e în stare primarul să-şi asume moartea? Foarte bine, atunci nici eu nu vreau să îmi asum decizia asta. Iar ca Sorin Oprescu să îmi dea mie sarcina asta ca mai apoi s-o numească „dorinţa” bucureştenilor, nu, merci. Nu poate el să zică „da, omorâţi-i”? Nicio problemă, n-am s-o fac nici eu. Să-şi pună mintea la contribuţie şi să vină cu ceva.

Dar să nu mă facă pe mine autor moral pentru că ar fi mai uşor apoi să spună că 2 milioane de oameni au validat o moarte colectivă.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s