Uncategorized

Limitless: când simți că nu mai poți, continuă

Sunt la jumătatea celei de a doua luni de Limitless și azi, după 6 săptămâni de antrenament, încă facem exerciții noi. Morala e simplă: lasă-te surprins că, dacă nu o faci, o vor face antrenorii, Valentin și Costi. Fiecare exercițiu nou reușește să facă două lucruri: să-ți dea, iar, sentimentul de WOWNESS pe care toți l-am avut la început și să îți instaleze dureri noi de mușchi (de pildă, pe mine, după antrenamentul de azi mă dor antebrațele și am senzație de amorțeală în degete, o să înțelegeți imediat de ce). În prima privință, noutatea este foarte importantă pentru că, deși suntem majoritatea entuziasmați de ceea ce facem, uneori poate interveni plictiseala. De aceea, recunosc acum în public, că mă bucur că am schimbat de o săptămână și muzica pentru că mă obișnuisem cu cealaltă și parcă îmi crea o stare de anticipație, că știu ce urmează.

Expresia preferată a antrenorilor noștri este: ”când simți că nu mai poți, continuă”. La prima vedere pare că ne iau la mișto, dar m-am gândit toată perioada asta și la ce vor să spună cu îndemnurile lor câteodată caraghioase. Cum adică să continui dacă nu mai pot? Păi, așa cum am mai scris, la Limitless ăsta e pragul în care trebuie să prove yourself, adică să dovedești că ești ambițios, că ignori durerea și că, deși corpul urlă gata, tu știi că mai ai rezerve de energie și voință pe care abia acum le bagi în acțiune. Ce e și mai interesant este că oricât ar încerca ei să ne motiveze fie prin îndemnurile astea, fie că strigă la noi, adevărata motivație chiar vine din noi înșine. Știu că unii sunt sceptici mai ales că toată povestea asta cu motivația se vehiculează din ce în ce mai mult în ultima vreme, devine o cultură ca, de pildă, mâncatul de macarons, pare o chestie hip, la modă. Dacă pentru mulți motivația rămâne la nivel de citate inspiraționale cu care sunt de acord în teorie și pe care tot în teorie le înțeleg, pentru cei care fac sport cu adevărat, adică sunt trup și suflet în fiecare execuție a unui exercițiu, motivația se arată în acțiunea asta în toată splendoarea ei, este locul unde teoria devine practică și-n practica asta cuvintele prind cu adevărat însemnătate pentru că le înțelegi la propriu greutatea.

WK1

Când nu ai presa pentru picioare la îndemână, de obicei în sala de sport, e suficient să ai un om și-o saltea, și exercițiul e cu tine, oriunde ai fi. Am fost presă pentru co-echipiera mea și ea a fost presă pentru mine. Am făcut repetări timp de un minut și ce a fost mișto, pe lângă inventivitatea mișcării, a fost faptul că trebuia să ai încredere în celălalt. Ce nu se vede este că eu mă lăsam pe ea cu toată greutatea, pentru mine era un moment de odihnă, în timp ce ea muncea să mă ridice, apoi repetam povestea până treceau cele 60 de secunde.

wk2

Aici făceam genoflexiuni. Când ne lăsam pe vine, trebuia să ne lăsăm pe spate, deci, iar, trebuia să ne bazăm pe celălalt că nu își va pierde echilibrul și vom cădea împreună. Fiecare trebuia să atingă cu palma podeaua, cât mai în spate, apoi ne ridicam și, cu mâna care fusese pe podea, băteam palma, ca să ne lucrăm brațele până la capăt. Este important să vă spun că în tot acest timp corpul este foarte încordat și pe măsură ce repetările cresc ca număr, crește și intensitatea durerii. Dar în echipă e mișto că-l privești pe celălalt și ești suport pentru el, iar el pentru tine, încurajarea reciprocă te ajută să nu renunți, să tragi de tine, să înjuri printre dinți, dar să nu te lași.

wk3

Asta e o mișcare din MMA, adică mixed martial arts. Ideea era că ne prindeam brațele, așa cum vedeți în poză, și trăgeam cu putere de cealaltă până când una făcea un pas, adică se destabiliza și atunci o luam de la capăt cu mâna cealaltă. E un exercițiu care mi s-a părut dureros pentru că forța trebuie să fie în egală măsură și-n picioare, ca să rămâi locului, și-n brațe, ca să-l miști pe celălalt până la desprinderea de pe sol. Din nou, încrederea în partener contează foarte mult, eu am simțit de câteva ori că o scap din mâini pe co-echipiera mea și i-am spus să ne oprim pentru că dacă îi dădeam drumul, se ducea în oglindă, ceea ce o ținea în loc eram eu, iar ea mă ținea pe mine, practic eram suport una pentru cealaltă.

wk4

Îmi pare rău că nu se pot vedea cât de încordate erau brațele, de ni se vedeau amândurora venele. Efortul e foarte mare, iar co-echipiera mea a avut brațe foarte puternice, m-a destabilizat de mai multe ori decât eu pe ea și se vede și în poză cam cât trebuia să trag ca să o mișc din loc.

wk5

Când am crezut că am terminat seria de exerciții, Valentin și Costi au fost simpatici, ne-au felictat și ne-au spus: încă o serie! La cea de-a doua serie la care am reluat toate exercițiile, și eu, și co-echipiera mea am țipat și am înjurat (mai mult eu), dar am terminat cu brio exercițiile, epuizate, dar fericite că ne-am ajutat una pe alta să ducem la capăt provocarea.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s