Uncategorized

Limitless Community: Dora Mărgărit

Dora Mărgărit ştie câte ceva despre prejudecăţi şi discriminare, ea lucrează la CNCD. În plus, Dora a aflat pe propria piele cum este să se uite alţii de sus la tine pentru că felul în care arăţi nu-i pe placul lor. Asta a afectat-o chiar dacă Dora pare tipa aia dintr-o bucată, care ţi le spune pe bune, fără menajamente, care pare că stă mereu ca pe ace, fie că aşteaptă ceva, fie că vrea să facă ceva. Este dinamică, nerăbdătoare şi nimeni şi nimic nu poate să o pună la locul ei, deşi, dacă începi să vorbeşti cu ea, vezi că nu prea ştie care îi este locul, poate d-aia se şi agită atât, încearcă să-l găsească. Dora este membru Limitless şi, pentru ea, antrenamentele de la Limitless au fost o provocare fizică şi psihologică poate mai mare decât a altora. Am vorbit cu ea despre ce au însemnat toate acestea şi cum a reuşit să treacă peste ele. Vă reamintesc că aceasta este o serie de interviuri cu oameni din comunitatea Limitless pe care i-am remarcat şi de la care am vrut să aflu mai multe.

dora

Dora are nişte ochi mari şi foarte albaştri. În ziua în care am cunoscut-o, m-am uitat numai la ochii ei. Pe urmă am început să ascult şi ce spune. 😀

Cine eşti?

Împlinesc 35 de ani în martie (nu ştiu cum, nu ştiu de unde, vorba cântecului), vârstă pe care nu mi-o recunosc, nu mi-o asum, dar încerc să mă împac cu ea. Nu prea merge.  Sunt absolventă a unui colegiu de administraţie, am făcut o facultate de PR, dreptul, master în ştiinţe politice, acum sunt la şcoala doctorală a Academiei de Poliţie. Aşa sunt eu. Un amalgam de chestii diverse care întâmplător se completează. Actualmente sunt director de cabinet al preşedintelui CNCD – în traducere liberă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Drepturile omului – marea mea iubire.

Ce te-a determinat să te înscrii la Limitless?

A fost destinul. Serios. Nu râde. A fost un cadou. Ştiam despre program de la o prietenă din Focşani care a avut rezultate senzaţionale (dar a şi muncit aproape frizând obsesia vreme de un an) şi m-am interesat. O amică avea o datorie la mine şi am stins-o de maniera asta. Aşa că pot da liniştită vina pe soartă. Am o vorbă care-mi place: unele lucruri nu sunt întâmplătoare. Trebuia să ajung aici – mai devreme sau mai târziu.

Care au fost cele mai dificile momente psihologice pe care a trebuit să le depăşeşti de când ai început Limitless? 

Momente grele au fost multe, mai ales la început. Mai sunt şi acum. Limitless, pe lângă multe altele, te pune faţă în faţă cu tine şi cu o realitate de care eu una am cam fugit cu prea puţină eleganţă în ultimii ani: aceea a alegerilor personale şi a consecinţelor care decurg din ele. Sunt multe şi sunt diferite, pe măsură ce depăşesc un hop şi mă pregătesc să mă bat singură pe umăr a felicitare, apare alt schelet din dulap. Şi am un cimitir întreg ascuns acolo, se pare.

Întâi a fost mobilizarea în sine pentru a veni la sală. Mi-am inventat la motive pentru a fenta antrenamentele, de ai fi surprinsă, mai ales în prima lună J Era greu, era incredibil de greu, este în continuare provocator. Niciun antrenament nu seamănă cu altul, nu ai timp să te obişnuieşti cu o mişcare, organismul este în permanenţă stimulat, biciuit, forţat, trezit, provocat, îndurerat. Am zis organismul? Am greşit. Este vorba de creier. Acolo sunt de fapt limitele. Sau nu.

Apoi a fost provocarea alimentaţiei. Eram oarecum obişnuită cu mâncat „dude fierte”, dar problema mea majoră era reprezentată de adicţia de sare (da, ştiu; dulciurile şi cu mine nu ne-am iubit niciodată) şi ronţăitul compulsiv. Ronţăiam tot timpul chestiuni, cu cât mai sărate, cu atât mai bine – când lucram, când învăţam, când eram supărată, când eram relaxată, când mă uitam la TV, când dormeam, nu. Sau poate visam că ronţăi, mă cred în stare. Prima lună a fost cumplită pentru mine pînă am reuşit să ma disciplinez alimentar şi să renunţ la obiceiurile proaste. Îmi venea să mă bat singură, să-l bat şi pe Valentin, să-l fugăresc pe Costin când intra în sală cu budincă sau cozonac sau ciocolată sau ce pitpalaci mai mânca el acolo, că oricum îi uram să-i stea în gât. Din suflet, aşa. Deşi, repet, niciodată nu am avut o pasiune pentru dulciuri. Era doar ideea de interzis. Am mai şi trişat, am mai şi clacat, am mai fost şi sabotată. M-am şi autosabotat – mai ales. Pe undeva mocnea în mine dorinţa asta idioată: să nu reuşesc. Să-mi demonstrez că am încercat-o şi pe asta, că nu funcţionează, că organismul meu pur şi simplu e defect şi nu mai vrea să revină la ceea ce a fost pe vremuri. Cert este că la finalul primei luni, la măsurători, am avut un şoc. În ciuda tuturor tâmpeniilor făcute de mine în afara sălii de antrenament şi, implicit, a vigilenţei antrenorilor, au fost rezultate vizibile. În kilograme mai puţin, dar în centimetri au fost consistente raportat la toate cele povestite mai devreme. Şi atunci am zis: sunt tâmpită. Acum puteam să fiu muuult mai bine. Gata autosabotajul. Şi am decis să mă implic. Să fiu acolo, să fiu prezentă în viaţa mea, să iau atitudine, să aleg. Şi să vezi ce frumos merg eu la masa de duminică pe care invariabil o iau alături de fratele şi de cumnata mea, când suntem în Bucureşti, cu mâncarea mea de acasă. Prietenii s-au învăţat, sunt foarte fericiţi cu mine musafir, pentru că sunt ieftină la casa omului, nu consum decât apă plată, în rest vin cu pacheţelul.

Provocarea actuală (care a existat încă de la început şi cu care încă mă confrunt) o reprezintă apa. Nu o beau. Nu intră. Am încercat să forţez – am vărsat. Mi-am pus alarma la ceas să sune să îmi aduc aminte că e timpul pentru încă un pahar. Dacă mereu am funcţionat aşa, mie organismul săracul nici măcar nu îmi mai semnalizează că este însetat – sau m-am obişnuit eu să îl ignor. Acum îl păcălesc altfel: cu ceaiuri. Mi-am luat o cutie drăguţă foc făcută manual de o prietenă, să îmi fie drag să merg la ea şi să îi folosesc conţinutul. Trebuie să dai dovadă de inventivitate în lupta cu tine.

TSHIRT

Tricoul Dorei după antrenamentele Limitless

Care a fost momentul cel mai greu din bootcamp-ul Limitless şi cum ai trecut peste el?

Au fost două momente. Nu ştiu dacă neapărat grele, dar determinante. Cei care au fost în bootcamp le ştiu. Ambele au avut loc în timpul antrenamentului nr.2, mai precis al alergării pe dealul care părea fără sfârşit. Eu niciodată nu am alergat. Niciodată. Din toate antrenamentele anterioare am scos partea de alergare sau de cardio intens. Din motive obiective: am avut un tbc cavernos şi nu aveam capacitate pulmonară care să susţină acest tip de efort. Adevărat până la un punct. Nu o aveam, dar se putea recăpăta prin exerciţiu. Dar era greu şi nu eram dispusă să ies din zona mea de confort. Aşa că l-am luat pe nu în braţe cu obstinaţie de fiecare dată şi am reuşit să îmi păcălesc şi antrenorii şi pe mine că asta este. Ei, acum nu mi-a mai mers 😀 Nu a fost nimeni impresionat de figurile mele, de ochii daţi peste cap, de faptul că eram roşie ca racul… Toată lumea muncea în jurul meu – unii erau sprinteni ca nişte căprioare, alţii se luptau din greu alături de mine, dar nimeni nu renunţa. Şi mi-a fost ruşine să fac ce făceam de obicei – stânga împrejur şi la cabana plăpumioara. Şi am tras. Am tras de mine cu ură şi cu ciudă şi cu înverşunare. Eram un grup relativ compact de „întârziaţi” care duceam un război cu noi simultan războiului cu drumul. Şi Valentin (n.red. creatorul Limitless Workout) a sesizat momentul şi cu o delicateţe pe care o voi admira mereu, a făcut plutonul fruntaş să se întoarcă din drum, să coboare şi să pornească iar urcarea undeva în spatele nostru în aşa fel încât să ne cuprindă şi pe noi. Atunci am zis că trebuie să rezist măcar pentru că toţi oamenii aceia, cărora evident nu le era nici lor uşor, au trebuit să facă un efort suplimentar pentru mine.

Cel de al doilea, în continuarea alergării de foc – în partea finală a urcuşului s-a petrecut. Când, recunosc cinstit, nu mai alergam de mult. Era un fel de mers apăsat rostogolit la deal. Nu ştiu cum să descriu ce făceam eu acolo. Şi când în urma unui comentariu care probabil se vroia încurajator, dar pe care eu l-am primit direct în plex (grupul fruntaş deja cobora când io mă mai luptam cu dealul şi cineva a făcut o remarcă de genul ce mişto e de unii care au venit să se plimbe în bootcamp). Atunci am zis gata. Mă opresc. Nu mai pot. Nu mai vreau. Şi a apărut din senin Răzvan (n.red. instuctor Limitless în bootcamp-ul Limitless), cu alergătura lui de border collie, uşor ca un fluturaş, bătând pasul pe loc lângă mine şi explicându-mi foarte calm şi determinat că el are încredere în mine, că ştie că pot, că trebuie să ajung la gardul alb, că nu mai e mult, că nu îl mai interesează cum anume o fac, pot şi să ling asfaltul, numai să nu mă opresc, că limita e doar la mine în creier, că el ştie că e greu, că viaţa-i grea, şi e şi curvă, dar dacă renunţ atunci o să renunţ mereu, şi că el nu e dispus să renunţe la mine, de ce aş face-o eu. Şi uite gardul. Jur. Mare, alb şi prea erect pentru gusturile mele. E dărâmat acum, făcut bucăţi şi pus pe foc. În mintea mea, evident. Acolo se petrece magia, ştii?

Aaa, şi uite că minţeam. A mai fost un moment. Matrix. Antrenamentul nr.3, când eram ruptă-n gură după tot ce se petrecuse peste zi şi când ne arăta Valentin cu mişcări de balerină exerciţiul la sol poreclit de noi Matrix din cauza asemănării cu mişcarea celebră de evitat gloanţele din filmul cu pricina. Doar că se petrece stând în pod din picioare. Mă rog. Oribilă mişcarea şi împotriva firii. Mi-a scăpat un deloc academic „să-mi bag p…, p-asta s-o faci tu”, de mi-a crăpat smalţul de pe dinţi. 😀

Ce ai învăţat despre tine de când ai început să vii la Limitless?

Că pot. E cel mai important. Am învăţat multe, dar lucrul ăsta îmi place al dracului. Doamne, iartă-mă, că e şi post.

Ce ai învăţat de la oamenii din jur? 

Haaa, avem nevoie de timp, nu glumă. Am învăţat o grămadă. Oamenii din comunitatea Limitless sunt tare faini luaţi în ansamblu, unii sunt absoluţi minunaţi, cu alţii poate nu aş fi legat neapărat o prietenie extraordinar de strânsă în viaţa „civilă”, pentru că aparent nu exista compatibilitate, dar care mi-au dovedit că surprize frumoase poţi avea mereu. Cel mai mult şi mai mult îmi place faptul că fiecare este dispus să ajute, să împărtăşească. Am parte de sprijin, de suport, de energie, de încurajări, de validări, de confirmări. Pe unii îi am drept model pentru ambiţie şi perserverenţă, pe alţii pentru altruism, pe alţii pentru energia pozitivă pe care o degajă, pe alţii pur şi simplu pentru disponibilitatea sufletească şi ajutorul pe care mi l-au oferit dezinteresat când mă ardea.  Nu o să nominalizez, „vinovaţii” se recunosc cu siguranţă. Asta e frumos la programul Limitless, vine la pachet cu oameni şi trăiri de mare senzaţie.

cute

Nicio şansă ca lucrurile să stea aşa la final de Limitless

Ce ai învăţat de la instructorii Limitless, care ţi se par că sunt calităţile cele mai importante când motivezi pe cineva?

Pentru mine contează faptul că nu simt că mă judecă. Îi simt alături de mine la fiecare antrenament pe care îl fac, la fiecare efort depus, la fiecare mişcare. Chiar şi greşită. Mai ales dacă e greşită. Costin e cu ochii pe mine ca pe butelie, Valentin la fel. Având părul scurt şi limba lungă şi ascuţită, am intrat relativ repede în vizorul lor. Dora în sus, Dora în jos. La început, mă enervam şi îmi venea să fug, să mă fac mică şi să nu mă vadă că mă mai opresc şi îmi mai trag sufletul. N-aveam loc de ei. „Dora eşti bine, cui îi plăcea şaorma? Nu poţi să te ridici de pe saltea? E curuleţul greu? Ce te uiţi aşa la mine? De ce te opreşti? Te dor gladiolele?” Acum îmi dau seama că pentru mine a fost foarte bine aşa. M-a motivat şi m-a ambiţionat. Azi am primit un Bravo! şi un Foarte bine, Dora! Dacă nu aş fi stricat echilibrul (am lucrat în echipe de doi) aş fi ţopăit de bucurie. Limitleşii înţeleg. Pentru alţii cred că sunt doar o caraghioasă.

Plus că sunt implicaţi. Dedicaţi. Iniţial îmi era teamă să nu fie o industrie, un fel de bandă rulantă care trage foloase de pe nesiguranţa unora şi dorinţa altora de a avea rezultate peste noapte, care evident nu se pot îndeplini. Când ne-au zis la prima şedinţă că ce se întâmplă acolo nu este suficient, că trebuie să muncim şi acasă, că trebuie să respectăm planul alimentar, mi-am dat în gând ochii peste cap şi am zis: here we go, pregătim eşecul cu vorbe frumoase. Dar m-am înşelat amarnic. Nu este industrie. Este lucru în echipă. Este nevoie de energia cumulată a tuturor persoanelor prezente pentru a avansa, pentru a te depăşi, pentru a avea combustibil în lupta cu tine. Plus că de vreo două antrenamente ai nevoie de un partener pe care să îl foloseşti pe post de aparat personal de fitness 😀 Dar instructorii sunt extrem de importanţi pentru că ştiu exact ce să ceară de la noi, ştiu limitele unui corp pentru că ei sunt campioni şi au muncit extraordinar să atingă performanţele respective şi au suficientă experienţă încât să recunoască un alint de un impas fizic real. Şi nu ne lasă, frate 😀 Decât atunci când realmente nu se mai poate sau când nu se mai execută corect mişcările, atunci ne dau voie la variante mai uşoare sau la alergat uşor. Dar, din experienţă, mai toţi preferăm să pupăm parchetul decât să ne oprim 😀

Care sunt obiectivele tale sportive?

Sportive? N-am. Nu am pentru că nu eram pregătită pentru rezultate vizibile şi atât de rapide, după cum ţi-am zis. Eu eram pregătită să eşuez lamentabil. Aşa că nu am apucat să îmi fixez vreun obiectiv 😀 Dar vreau să încap într-o rochie anume, „de pe vremuri”. Se pune? 

Cum te-a schimbat Limitless? 

Mult. Fundamental, aş putea spune, fără exagerare. Şi sper că ireversibil. M-am disciplinat, m-am întărit, mi-am descoperit forţe pe care nu le bănuiam, muşchi de existenţa cărora nu ştiam. În cele şase săptămâni (chiar, nu pot să cred, e foarte puţin ca timp) am ajuns să am o rezistenţă şi o condiţie fizică pe care nici atunci când eram slabă nu le aveam. Am alt tonus, altă postură, alt chef de viaţă. Am energie. Mă trezesc odihnită, nu mai am pierderi de memorie, nu mai sunt mereu vlăguită.

Sunt mai informată. Citesc mai mult, comunitatea virtuală de pe FB e de mare ajutor. Este un spaţiu pe care lumea îl foloseşte din plin nu doar pentru a socializa, cum a fost poate gândit iniţial, ci şi pentru a pune „la comun” averea informaţională în domeniu. Aşa am descoperit, de exemplu, ce tâmpenie monumentală făceam punând lapte în cafea şi miere în lichide fierbinţi. Sau că dependenţa mea de sare avea de fapt la origine o carenţă de vitamine din seria B-urilor. Ori că bachata e cel mai senzaţional dans ever!

Râd mai mult.

Mă respect.

Îmi gătesc şi îmi place teribil. Nu am mai făcut-o până acum. Mi se părea că nu merit. Mâncam doar produse reci sau dacă luam ceva de la Focşani, de la ai mei, preparat de mama. Nu îmi plăcea să gătesc decât pentru alţii. Acum am o satisfacţie teribilă când îmi aleg alimentele, când le pregătesc. Este un ritual al meu cu mine pe care îl savurez în toate etapele lui.

Şi am început să mă uit la mine din nou, în oglindă. În ultimii ani îmi dezvoltasem capacitatea asta de a mă strecura prin casă fără să mă uit la mine, ceea ce este o realizare în sine, ţinând cont de faptul că am cel puţin doi pereţi tapetaţi cu oglinzi.

Am început să mă plac, să mă accept, să îmi recunosc greşelile, să le înţeleg, să nu mă mai judec, să nu mă mai fac praf. Sper să duc mai departe amiciţia asta, la etapa următoare. Deja piciul unei vecine mi-a spus: „tanti Dora, te-ai făcut figurantă, aşa…”.

Poate un om să se reeduce?

Cu siguranţă da. Nu pot vorbi decât în cazul şi în dreptul meu. A fost nevoie să accept că sunt într-un punct critic, în care am nevoie de o schimbare majoră, de o rupere de tot ce însemna viaţa mea cu obiceiurile nocive. De-a lungul ultimilor ani, de când am început să mă îngraş, au fost multe comentarii, critici, răutăţi, vorbe dure primite de la oameni mai mult sau mai puţin apropiaţi, mai mult sau mai puţini prieteni. Vulnerabilităţi. Mici depresii. Puţină paranoia. Multă auto-desconsiderare. Mă biciuiam aiurea. Motivele le ştiu, sunt ale mele şi nu le voi împărtăşi, cu voia ta. Fiecare avem demonii proprii. Important este ce facem cu ei. Le dăm putere totală asupra noastră sau muncim cot la cot cu ei să alungăm praful de pe auroelă? Eu sunt în plin proces de inversare a aripilor. Vreau să cresc odată cu ei, să mi-i fac îngeri, aşa cum au de la bun început. Eu i-am stricat, eu îi repar. Îmbrăţişez sufletul frumos.

Anunțuri
Standard

3 gânduri despre „Limitless Community: Dora Mărgărit

  1. Vio zice:

    Andreea, sunt super tari interviurile, ma regasesc in absolut tot ce zice fiecare persoana! Ca fost Limitless, retraiesc toate momentele 😀 Bravo si il asteptam pe urmatorul

    PS: Eu mi-am ratat seminarul de nutritie (I know I’m a fool), asa ca poti sa imi spui varianta logica pe care sa o priceapa si creierul meu pentru care nu e bine sa pui lapte in cafea? (pe cea cu miere in ceai fierbinte o stiu).

  2. Andreea zice:

    Raspunsul este direct de la Valentin: Cafeaua ca intreg aliment aduce benefiici organismului. Cafeina separata poate fi toxica. Cafeaua contine cafeina, insa antioxidantii din cafea (acid chlorogenic,polifenoli, bioflavonoizi, vitamine,minerale) lucreaza impreuna si neutralizeaza efectul cafeinei. Laptele interfereaza cu antioxidantii, reducandu-le biovalabilitatea. Antioxidantii, avand biovalabilitatea redusa datorita lapelui, nu mai pot neutraliza efectul cafeinei. Unele studii spun ca de fapt caseina din lapte ar interfera cu antioxidantii si ca ar incetini digestia. Cafeina, ca efect secundar, contribuie la blocarea actiunii normale a ATP-ului (adenosimtrifosfat). ATP-ul este sursa primara de energie pentru sustinerea efortului. Pe scurt interfereaza negativ cu metabolismul energetic.

    Ma bucur ca iti plac interviurile, si mie imi plac 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s