Uncategorized

6.5 kilometri

Andreea5

Asta-s eu, la bootcamp-ul Limitless de la Predeal, în urmă cu două săptămâni, fericită că am alergat, fără oprire, 4 kilometri. Dacă aș face un film despre cum am început să alerg, asta este secvența cu care aș începe.

history

De fapt, nu, derulez secvența până anul trecut, în noiembrie, când am fost la primul bootcamp Limitless, pe când eram abia în prima lună de program. Atunci am încercat să alerg, pentru prima dată, fără succes, cinci kilometri pe serpentinele de la Măgura. Așa ar începe filmul. Și cu certitudinea mea că nu voi alerga niciodată pentru că nu îmi place, nu pot, nu sunt făcută pentru asta, nu trebuie să fiu bună la toate, NU, NU, NU!

VICTORIE

Așa, cum spuneam, victoria a venit un an mai târziu. Nu știu de ce am alergat până la capăt. Tot drumul am avut aceleași gânduri ca în urmă cu un an: nu pot, nu îmi place, e o prostie, nu e pentru mine, care e treaba cu alergatul ăsta, să facem niște exerciții serioase, dar ăștia de lângă mine de ce aleargă așa ușor, dar chiar nu pot, dar dacă mă chinui, nu, e clar, nu îmi place, ah, uite cabana, yaaaay!

Andreea

Majoritatea oamenilor din jurul meu care aleargă fac asta cu plăcere! Cel puțin așa spun ei, se bucură pentru fiecare kilometru în plus, sunt cu zâmbetul pe buze, pare că timpul fuge pentru ei atunci când zboară pe aleile parcurilor, pe străzile orașului, pe banda din sala de sport. Pentru mine însă alergarea este un chin și, ghici ce, acum că am reluat antrenamentele la Limitless, în timpul în care mă antrenez individual, Valentin mi-a spus să alerg câte O ORĂ! Cum o să fac asta? O să fac, de fapt, asta?

urb

Sâmbăta trecută am fost la Urbatlon, alergare cu obstacole pe o distanță de 5 kilometri. M-am înscris că erau obstacolele, că eu sunt pe forță, îmi place să ridic chestii, să sar peste chestii, și treaba asta m-a ajutat să ignor distanța de alergat că m-am concentrat pe probe, mi-am zis că alergatul este crucea pe care trebuie să o port ca să ajung la părțile distractive și cu gândul ăsta m-am surprins că am făcut toată distanța și, deci, am terminat cursa în aproximativ 31 de minute. Bun, deci la doar o săptămână de la bootcamp, am reușit să fac un kilometru în plus. Not bad!

M-a bucurat succesul, însă m-am lovit de aspectul neplăcut al situației: picioarele făcute ferfeniță.

feet

Poza asta e veche de patru zile. Azi numărul bătăturilor s-a înmulțit pentru că, între timp, am mai avut antrenamente și am alergat, respectiv m-am lovit. Deci, care e treaba cu alergatul? Cu cât ceva îmi displace mai tare, cu atât am senzația mai acută că, de fapt, mă răsfăț. Iar când vine vorba de sport orice provocare capătă dimensiuni apocaliptice: cum adică nu pot s-o fac? Mă rog, întrebarea corectă ar fi: ce mă ține în loc? De ce am relația asta proastă cu fuga?

Însă azi m-am dus la sală să alerg pe bandă. Nu știu ce mi-a venit. Aveam așa un gând că AȘ PUTEA să fac asta, să-mi mișc picioarele o oră întreagă. Am venit de la muncă, mi-am luat pantalonii scurți și tricoul și adidașii și-am plecat. În sală mi-am pus căștile pe urechi, mi-am setat monitorul pe nu știu ce competiție de atletism din Cehia, am bifat 60 de minute la un pace de 5.5 km/h și i-am dat drumul. Primele 10 minute le-am mers alert, în minte îmi spuneam că fac încălzirea, de fapt știam că mă mint, că amân momentul ăla în care să încep să alerg și să nu mă mai opresc până nu mă lasă banda. Ok, încă 50 de minute, Vasile, it is now or never.

Și asta a fost, am început să alerg!

M-am simțit nasol, iar toate gândurile alea că nu pot, că mă opresc, că e o prostie, noroc cu competiția de atletism de pe Eurosport că mă uitam la ăia că aleargă de parcă s-ar fi născut pe pista de atletism și, pentru scurt timp, îmi imaginam că sunt acolo, cu ei, că trebuie măcar să țin pasul. Ia uite, au trecut 10 minute și n-am murit, un moment oportun să măresc pace-ul la 6 km/h, ceea ce am și făcut. Încă 10 minute și mă simt bine, ca și când aș putea să alerg și să tot alerg, lângă mine oamenii urcă și coboară de pe bandă, eu mă simt în formă, dar tot am gânduri ciudate în legătură cu ce fac: nu-mi place, dar parcă nici așa de rău nu mai e, uite, au trecut 30 de minute, sunt la jumate.

Se termină concursul din Cehia, începe o competiție de darts, mă simt un pic ieșită din ritm, rahat, darts-ul e mega plictisitor, ce mă fac? Mă gândesc la câte-n lună și-n stele, la mine, la prieteni, la proiecte, revin iar la prostia de alergat, mamăăăăă, ce prostie, ce găsesc alții mișto la asta, aș ridica niște greutăți, zău, decât să fac asta. Hopa, încă 20 de minute și termin, păi dacă e așa, să măresc pace-ul. Zis și făcut. 6.5 km/h, plusez cu încredere, că doar nu o să mă opresc acum, transpirația curge șiroaie, hai, Vasile, hai, văd pe monitor că timpul trece, mamăăăă, încă 10 minute, sunt așa mândră de mine, că-n ciuda repulsiei față de bazaconia asta cu alergatul, mă țin de ea. Decid să bag un 7km/h, picioarele zburdă, secundele trec, 6 km alergați, văleu și 3, 2, 1, game fucking over, am ajuns la final, 50 de minute de alergare cu 10 de încălzire = 6,5 km.

Mă bucur tare de tot și zâmbesc în dreapta și-n stânga și cel mai tare mă sperie gândul că … mai puteam să alerg. Nu știu cât, dar mai puteam. În mintea mea alergatul e în continuare o povară, dar accept ce simt în legătură cu asta, nu știu încă de ce simt așa, însă decid să trag de mine cu provocarea asta până mă prind ce anume nu îmi place de fapt la alergat, unde e buba.

Însă deocamdată e bine! Sunt udă leoarcă și, ce e mai important, e că am rămas acolo no matter what. Ca și-n bootcamp, ceea ce contează e intenția de-a încerca să faci ceva. Nu e simplu să reziști, din te miri ce poate să apară certitudinea că cel mai bine e s-o lași baltă și nu mă refer la vreun motiv real de tipul durere fizică soră cu moartea sau vreo chestiune medicală serioasă, ci adversarul cel mai de temut care te poate face să te îndoiești și să renunți cât ai bate din palme: propriul cap.

Ca să mă motivez mi-am setat un obiectiv: Run Fest, în septembrie, la Mogoșoaia. Minimum de alergat sunt 3 km, dar ar fi prea ușor, deci până atunci trebuie să mă pregătesc ca să alerg 9 km. Când am un obiectiv parcă e mai ușor. Îmi zic: băi, nu e tocmai pe sufletul meu treaba asta, dar, la naiba, vreau să văd că pot. Sunt multe lucruri care mi-au displăcut la început pentru că le făceam foarte prost și, evident, cred că d-aia îmi și displăceau, dar parcă și tentația ieșirii din zona de confort e așa mare că nu-i pot rezista și știu că indispoziția e temporară și că, la un moment dat, te trezești pur și simplu că faci o chestie și treaba merge ca unsă și nu-ți dai seama ce te-a ținut în loc atâta vreme sau de ce ai bătut câmpii în propria-ți minte cu tot felul de argumente pentru care nu poți să faci ceva.

Anunțuri
Standard

9 gânduri despre „6.5 kilometri

  1. Cristina zice:

    Nici eu nu sunt un fan alergare, dar alerg pentru ca nu imi place si vreau sa imi demonstrez ca pot totusi face un maraton. Si la inceput avem rani la picioare, pana cand am primit cel mai bun sfat pt viata de alergator: sa imi iau incaltari cu cel putin un numar mai mare. Mi-am luat cu un nr jumate mai mare si acum nu mai am nici o rana. Si, am reusit sa fac si un semi:).
    Multa bafta si keep going, you’re the star!

  2. Andreea zice:

    ahahahaha, multumesc! am putea oare sa facem un grup al celor care detesta sa alerge si totusi o fac? thanks pentru tips-ul cu incaltarile, am sa incerc sa vad ce iese. 🙂

  3. Niste incaltari bune special concepute pentru alergare si scapi de bataturi. Neaparat cu un nr. mai mare. Pe urcare la bootcamp te descurcai foarte bine.
    Eventual daca vei dori iti pot spune de unde mi-am luat eu si desi nu alerg foarte mult dar totusi alerg nu am avut pana acum nici o batatura sau besica cu apa.
    Mie imi place, am decoperit ca pot alerga m-am inscris la diverse intreceri fiecare reprezentand o provocare si de aici a venit cred si placerea, de la faptul ca le-am facut fata. Bafta si in alergare!

  4. Andreea zice:

    multumesc! da, sigur, spune-mi de unde ti-ai luat. pai, d-aia mi-am propus si eu sa particip, ma gandesc, cum am scris, ca un obiectiv indeplinit ma va ajuta sa ease it somehow 🙂

  5. Iulia Lavinia zice:

    nice story 🙂 Daca se face clubul ala pentru cei care detesta alergatul, let me know, se va imbogati curand :))

  6. Asics e super in materie de incaltari de alergare. Sunt si la noi. Nu te zgirci, modelele mai complicate cu gel chiar isi merita banii. Si nu, nu m-am gindit niciodata la bataturi, basici, nu e cazul cu adidasii astia.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s