Uncategorized

Bianca

dancer

”Tu cum îți aduci aminte de grădiniță?”, mă întreabă Bianca.

Îi povestesc că în primele zile nu mi-a plăcut pentru că îmi era foarte dor de bunica. Bunicii îi promisesem că mă fac bucătăreasă dacă mă lasă acasă. Nu m-a lăsat, așa că, deși am plâns și nu m-a interesat nici să mă joc, nici să îi cunosc pe ceilalți copii, în timp, m-am obișnuit și, curând, grădinița a început să mi se pare amuzantă, iar copiii simpatici.

Bianca dă din cap aprobator. În vârstă de 5 ani, ea este în grupa mijlocie, dar acum este în vacanță. În timp ce mă descoase cu privire la evenimente care s-au întâmplat în urmă cu aproximativ 25 de ani, mama ei, Maria, este consultată de medici în ambulanța care tocmai a parcat în fața magazinului Nic din piața Amzei pentru că a avut o criză de epilepsie.

*

Este duminică și este trecut de ora 18.00 când mă întorc acasă de la părinții mei. Sunt adormită și merg pe stradă absentă în timp ce fredonez melodia care se aude în căști:

You used to be so close to me
Everything happened so easily.

”Ajut-o pe mama!”, spune, calmă, Bianca. Nu aud, din prima, ce spune. Îmi dau căștile jos și ea repetă îndemnul. Mă uit spre mama, care stă lângă ea și privește în gol. Este pe picioarele ei așa că nu înțeleg care este problema. Până începe să facă spume la gură, apoi saliva i se prelinge pe bărbie și pe haine. Se prăbușește pe asfalt, însă reușesc să o prind și să-i atenuez căderea. Bianca privește nemișcată toată scena în timp ce, în ambele mâini, ține: un pachet de țigări, 15 lei în bancnote de 10 și 5 lei, cheile de la casă.

*

”Uite, ține tu cheile și descuie tu ușa, eu sunt prea mică”, îmi spune fetița. Ambulanța e în fața casei și așteaptă să revenim cu o pereche de pantaloni sau ceva de îmbrăcat astfel încât Maria, mama Biancăi, să poată ieși în stradă. În timpul crizei a făcut pe ea și primul lucru în starea de confuzie a fost să își dea pantalonii jos în timp ce stătea întinsă pe trotuar cu capul în poala mea. Deși nu știa foarte bine ce a pățit, a simțit ce i se întâmplase și, furioasă, a vrut să aibă totuși ultimul cuvânt în ceea ce privește felul în care o vor găsi medicii: demnă. Deschid ușa și intru cu Bianca într-o curte ponosită. Ea o zbughește pe încă o ușă, apoi coboară scările spre un subsol. Locul arată ca o casă improvizată așa că strig ”bună ziua” și o urmez pe fetiță. Pe un pat văd un domn la bustul gol, tatuat, care se dă pe Facebook. Îi explic cine sunt, ce s-a întâmplat și de ce sunt acolo, cu Bianca. Domnul nu ridică privirea, dar o strigă pe mătușa Ica.

Icaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Apare mătușa Ica, sora Mariei, mama Biancăi. Îi spun și ei ce s-a întâmplat. Nu pare surprinsă și mă anunță că își ia ceva pe ea și urcăm imediat. Între timp, Bianca mă ia de mână și mă plimbă prin casa care arată ca o debara, îmi face cunoștință cu pisica ei gri, apoi cu puiul de gâscă pe care îl are într-o cutie de carton plină cu mălai. ”Ăștia sunt prietenii mei, îți place de ei?”

*

O întorc pe Maria pe o parte și sun la 112. O fată de vârsta mea se oprește lângă noi și o rog să o ia pe Bianca de acolo. Apoi, o alta, ne întinde o sticlă cu apă. Criza de epilepsie a Mariei nu durează mult, însă când deschide ochii, femeia nu poate să vorbească și nici să se ridice. Vrea în schimb să își desfacă nasturii de la pantaloni și să îi dea jos. A făcut pe ea. Cumva, mă bucur că e vorba de epilepsie. Când Bianca mi-a cerut ajutorul și am văzut-o pe mamă în picioare fără să îmi dau seama care e problema, am crezut că are un atac cerebral. De la dispecerat mi se spune că salvarea este pe drum. Rămân lângă Maria care între timp a rămas în chiloți și refuză și apa, și șalul unei doamne care i-l oferă să-l pună pe ea. Rămâne cu privirea agățată de privirea mea și împreună rămânem așezate în mijlocul străzii să așteptăm ambulanța.

*

Au trecut mai bine de 20 de minute și salvarea nu a sosit. Dacă era mai grav? Maria îi face semn Biancăi, care e cu fata de vârsta mea în magazinul Nic. Bianca nu face înapoi cu mâna, se uită la mama ca la un străin, ca și când e speriată și sătulă să o tot vadă în ipostaza asta. Cu siguranță nu e prima dată când Maria are o astfel de criză, iar Bianca a mai văzut scena pentru că, pentru un copil, este de un calm extraordinar. ”Ați mai trecut prin asta, nu-i așa?”, o întreb pe Maria. ”Prin ce?”, răspunde ea. Îmi dau seama că, în continuare, nu știe ce i s-a întâmplat.

*

Când ambulanța sosește după 30 de minute de la apel, medicul, un domn în vârstă de aproximativ 60 de ani, mă întreabă dacă îl știu pe pacient. Îi spun că nu, eram în trecere, copilul mi-a spus că mama are nevoie de ajutor, m-am oprit și cam asta e tot. ”Ah, are și copil”, exclamă el, ca și când situația devine, dintr-o dată, și mai serioasă. ”Da”, zic, ”dar am eu grijă de ea”. Maria este dusă în ambulanță, iar Bianca iese din magazin. Fata care a avut grijă de ea mă roagă să rămân eu cu fetița pentru că „trebuie să ajung la biserică”. E ziua sfinților Petru și Pavel.

*

Bianca mă roagă să nu o las singură. ”Mă duci tu acasă, da?” Îi spun ”da” și o întreb dacă știe unde locuiește și dacă locuiește doar cu mama sau mai sunt și alți membri. ”Unchiul și mătușa Ica, cu ei stăm”, apoi începem discuția despre grădiniță, Bianca vrea să știe toată experiența mea din punctul ăsta de vedere. Stăm pe bordură și așteptăm un semn de la medic care, atunci când ne cheamă la ambulanță, îi spune Biancăi să se urce lângă mama că ”vă duc acasă”. ”Vino și tu, nu mă lăsa singură”, și Bianca îmi ia mâna așa că, din inerție, devin pasager al mașinii unde se află o asistentă cam de vârsta mea și mama Biancăi, în chiloți, care pare mai conștientă și vrea să o ia pe fetiță în brațe. ”Stau la Andreea”, îi spune Bianca scurt.

*

Mătușa Ica iese din curte, vede ambulanța și se duce la ea ca un glonte. În brațe are un halat pentru Maria. Rămân cu Bianca în stradă care repetă ”ce bine că te-ai oprit”. La corp arată ca un copil de cinci ani, dar mintea și gura îi merg ca unuia de cinci ori mai mare. Apar mătușa și mama și, după ce trec pe lângă noi, spun către mine, scurt, ”mulțumesc”, așa că Bianca știe că e timpul să plece. ”Poate ne mai vedem”, lălăie ea. Îi fac cu mâna.

*

Acasă, mi se înmoaie picioarele. Îmi simt deodată capul greu și am o stare puternică de somnolență. Ațipesc  și o visez pe Bianca. Visez că este copilul meu.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s