Uncategorized

Oameni care mă inspiră: mama și tata

”Băi, păi sunteți niște fraieri, d-aia sunt oamenii nașpa cu voi, că îi lăsați!”

Aveam vreo 15 ani când trânteam ușa de la dormitor, dădeam play albumului ”Nevermind” de la Nirvana și mă gândeam, pentru a nu știu câta oară, că părinții mei sunt pur și simplu prea buni. Mă rog, ”prea fraieri”, așa cum îi evaluam eu atunci. Deși unii oameni îi tratau urât fie pentru că nu le răspundeau cu aceeași eleganță la gesturi, fie îi ignorau complet, mama și tata au știut să stea mereu pe baricade. Cu cât cineva se arăta mai ostil, mai obraznic sau pur și simplu mai nesimțit în comportament când venea vorba despre ei, cu atât ei păreau să ridice un zid al bunăvoinței cu resurse de înțelegere, amabilitate și bunătate pe care nu am înțeles niciodată de unde le scot.

Pentru mine, lucrurile erau fie albe, fie negre. Pentru că ei îmi povesteau de fiecare dată ce li se întâmplă, cu cine au mai avut de-a face sau ce anume i-a dezamăgit, reacția mea era, mereu, aceeași: dacă cineva dă semne că nu vă apreciază, de ce continuați să fiți acolo, pentru ei, iar și iar? Ca adolescentă, înțelesesem bine un lucru. Sau, cel puțin, așa mi se părea mie: când ești dat la o parte, pleci și nu te mai uiți înapoi! Să întorci și celălalt obraz când cineva se poartă nedrept cu tine? Asta era ceva ce doar ai mei făceau, iar eu nu aveam de gând să repet treaba asta vreodată! Mama și cu tata mă ascultau când le spuneam viziunea mea despre lume. Au făcut asta mereu, indiferent de vârsta pe care am avut-o, și nu mi-au spus niciodată că văd greșit, că mă înșel, că nu înțeleg. Dimpotrivă! Ei pricepeau că le împart din experiența mea de până atunci și experiența mea de până atunci mă învățase că dacă un om e rău cu tine, nu te interesează de ce face asta, întorci spatele și pleci unde vezi cu ochii. Ai mei însă păreau să creadă altceva, anume că atunci când un om e afurisit pare momentul cel mai potrivit să-i rămâi în preajmă.

În fiecare an am purtat cu ei zeci de discuții despre cazuri asemănătoare în care ei au făcut gesturi frumoase, iar alții n-au știut să le primească. Și eu m-am numărat printre acești oameni care, de multe ori, nu s-au ridicat la înălțimea bunătății lor și-am tratat gesturi cu gândirea simplă a lui ”e firesc, sunt părinții mei” ori ”n-am chef azi, poate altădată” ori, pur și simplu, m-am arătat indispusă și indisponibilă când știu că nu ar fi trebuit să o fac. M-am gândit că e firesc, sunt copilul lor, și-un părinte nu se poate supăra niciodată pe copil, dar vedeam în același timp purtarea aceea atât de familiară: cu cât încercam să-i îndepărtez pentru că eram supărată, ori ciufută, ori neliniștită, ei veneau și mai aproape și-i simțeam în preajmă ca pe un gând bun, care nu se bagă cu forța în sufletul tău, dar e acolo în caz că ai nevoie de el.

Aveam vreo 25 de ani și eram îndrăgostită când el s-a purtat urât cu mine. M-am simțit dată la o parte și, în alte circumstanțe, aș fi plecat. Dar în momentul ăla s-a întâmplat ceva care m-a făcut să rămân. Cu ochii minții am revăzut sufrageria apartamentului din cartierul Floreasca și pe ai mei și pe mine pe canapea în timp ce discutam despre faptul că mama și cu tata nu se învață minte și-s gata să prindă oricând pe oricine e în cădere liberă chiar dacă, după propriile-mi standarde, omul acela merită să se zbată-n propria răutate și nicidecum într-un butoi de tandrețe și căldură. Și-atunci am înțeles brusc de ce ai mei făceau ce făceau de fiecare dată cu atâta răbdare: pentru că îi iubeau pe oamenii ăia și le înțelegeau suferința. Sigur că, la rândul lor, și ei erau mâhniți, și încercau să explice situații și gesturi, însă întotdeauna cu obiectivul de-a pricepe ce se întâmplă cu ceilalți, nu pentru a-i pedepsi sau pentru a aduna în ei înșiși ranchiună.

La 25 de ani, deci, a fost prima dată când n-am întors spatele și nici n-am plecat. Am rămas acolo, la distanță, așa cum au rămas și ai mei, la distanță de mine când nervii erau la maxim, dar fără să iasă din cameră. Nu aveam niciun plan despre ce urma să fac, dar știam că trebuie să rămân acolo, era felul meu de-a spune ”nu te las, tu poți să fii căpcăun, și afurisit, și răutăcios, dar uite, sunt aici”. Poate că mi-au trebuit 10 ani ca să înțeleg ce făceau părinții mei, dar lecția aceea, pe care am învățat-o pe propria-mi piele, nu o voi uita niciodată: e foarte ușor să fii rănit și să te porți ca atare, însă e cu mult mai greu ca, împovărat de durerea pricinuită de un altul, poate, să reușești să te ridici deasupra propriilor trăiri și să rămâi, în continuare, bun.

Am scris acest articol despre mama și tata în cadrul campaniei ”Începe” a lui BRD Groupe Société Générale. Părinții mei sunt oamenii care mă inspiră în fiecare zi.

Standard

2 gânduri despre „Oameni care mă inspiră: mama și tata

  1. Alex Bruno zice:

    Hei. Buna. Numele meu e Alex. Super tare articolul. Super expresivitate. Superbe randuri experientiale din viata ta si puse intr-o expresivitate actoriceasca”, literara.
    Tocmai am vizualizat episodul 7 din Umbre pe HBO. Si momente din Icomedy. Ce pot sa zic este numai de bine. Joci extraordinar de bine in Umbre(serial). Si in ce am vazut din Icomedy. As vrea sa te vad si intr-o piesa de teatru. Daca vii in Iasi, mi-ar placea sa te vad intr-o piesa.
    Numai bine! Alex(Bruno).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s