Uncategorized

Părinții mei m-au văzut pentru prima dată la 27 de ani

free

În anul 2011, am plecat la Stockholm de ziua mea de naștere. Ăsta a fost cadoul pe care mi l-au oferit părinții mei, care au venit, bineînțeles, cu mine. Acolo ne-am întâlnit și cu niște prieteni români care locuiesc de ani buni în Germania și, pe 17 iulie, când m-am sărbătorit, am ajuns pe o terasă care avea o priveliște superbă asupra orașului dominat de lacul Mälaren și insulele care alcătuiesc orașul suedez. Am băut, am povestit și-am râs o seară întreagă, a fost una dintre cele mai frumoase aniversări pentru că a fost o energie bună și totul a curs.

*

”Atunci te-am văzut pentru prima dată”, mi-au mărturisit, recent, părinții mei într-una dintre multele noastre discuții în care încercăm să aflăm unii de la alții cum poți să păstrezi relațiile proaspete peste ani, de orice natură ar fi ele. Una dintre preocupările mele care, în același timp, reprezintă și o sursă de îndoială, e abilitatea oamenilor de-a se privi unii pe alții cu aceeași curiozitate și dorință de a se descoperi chiar dacă peste relația lor au trecut mulți ani. Concret, cred în capacitatea mea de-a face asta pentru că am făcut-o mereu, dar nu cred în capacitatea altuia de-a se uita la mine ca la un organism mereu în schimbare, mereu împrospătat de noi gânduri, noi pasiuni, noi moduri de-a înțelege lumea. Evident, pentru că este o credință care vine mult din intelect și puțin din inimă și care se bazează pe niște experiențe persnale eșuate, e posibil să mă înșel. Și totuși, e ceea ce cred în acest moment.

”Cum adică m-ați văzut pentru prima oară?”, am întrebat. Mi-au explicat că în seara aceea au văzut o latură a mea pe care nu o mai cunoscuseră până atunci. Tata a fost direct: ”Un pahar de alcool în plus te-a pus într-o lumină a veseliei pe care nu am mai văzut-o până atunci la tine”. Mama a aprobat. Amândurora li s-a părut că sunt un om jovial, care poate anima o petrecere și care are întotdeauna o poantă în mânecă și, deci, sunt amuzantă. Mie treaba asta nu mi se părea o noutate, eu știam despre mine că pot fi și un astfel de om, dar pentru ei imaginea asta era una nouă. Ca întotdeauna, mi-a plăcut capacitatea lor de-a identifica în mine aspecte noi peste ani și cred că ăsta este și unul dintre motivele pentru care și relația lor a fost și este trainică, anume că s-au privit mereu unul pe altul ca pe un ou Kinder, cu o doză de uimire și surpriză, fără să creadă că știu totul unul despre altul, deși sunt împreună de 30 de ani. La fel m-au crescut și pe mine și la fel s-au purtat și cu mine de-a lungul anilor.

*

Toată povestea asta mi-a adus aminte de un paragraf pe care l-am citit într-o carte, paragraf pe care l-am și notat în caietul meu cu citate. El spune așa:

În tradiția vietnameză, soții trebuie să se trateze unul pe celălalt ca niște musafiri. Cu foarte mult respect. Când îți schimbi hainele, nu ți le schimbi în fața celuilalt. Te porți cu reverență. Dacă dispare respectul, nici iubirea nu va mai dura mult. Tradiția în societatea asiatică spune că trebuie să îți tratezi partenerul de viață ca pe orice alt musafir și că trebuie să existe respect reciproc. Fără respect reciproc, iubirea nu poate rezista prea mult.

Poate părea ciudat, nu? De ce să-i tratezi pe cei mai apropiați de tine ca pe niște musafiri? E aproape contrar a ceea ce suntem învățați să credem și să facem, nu? Anume să ne purtăm cu cei mai apropiați de noi ca și când, în eventualitatea că situația o cere, ei ar putea fi la fel de bine sacii noștri de box. Fac trimitere la un vers al trupei Bush care spune așa: ”The things we do to the people that we love/ The way we break if there’s something we can’t take/ Destroy the world that we took so long to make”. Cam așa obișnuiește majoritatea dintre noi să se poarte cu cei mai apropiați de lângă noi.

Însă poate că învățătura asiatică nu e doar vreo bazaconie culturală de care să nu ne pese fiindcă suntem la distanță de ce fac ei și de cum fac ei lucrurile. Poate că în credința lor stă o concluzie simplă și eficientă pe termen lung, una pe care și părinții mei, probabil în mod inconștient, au aplicat-o în ceea ce mă privește: cu cât privești pe cineva de la depărtare, cu cât reușești să menții un spațiu de respiro față de o persoană, cu atât apropierea și, deci, legătura este, de fapt, mai puternică.

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s