Uncategorized

Profilul unui om care o ia de la capăt: Elena Miron (partea a II-a)

Pe Elena Miron ați cunoscut-o deja datorită primului text pe care l-am scris despre ea nu cu multă vreme în urmă. Vă spuneam atunci că pensează sprâncene ca nimeni alta și că, datorită ei, încep, în sfârșit, să am tenul pe care mi l-am dorit întotdeauna, fără coșuri și fără pete. Pentru că cred despre ea că este unul dintre cei mai buni oameni pe care i-am cunoscut până acum, continui seria de articole care îi este dedicată și în care vreau să vorbesc nu numai despre talentul ei profesional, ci încerc să surpind și ce anume din viața personală a influențat-o, adesea inconștient, să urmeze drumul pe care se află azi. Așa că pun deoparte, deocamdată, povestea despre cabinetul consmetic pe care l-a deschis în București cu aproape 5 ani de zile în urmă și aduc în atenție memoria părinților, fraților, copiilor ei, pe scurt, ce înseamnă familia ca grup de suport pentru creșterea și împlinirea cuiva, a noastră, a tuturor.

elena 1

Elena Miron în cabinetul ei din București.

foto: Iulian Miron

”Sunt ceea ce sunt datorită părinților mei.” Așa începe Elena povestea despre oamenii care au crescut-o. Când își aduce aminte de ei, plânge. ”Eu nu plâng niciodată.” Tatăl, Constantin, a murit anul trecut, iar mama, Lucreția, în urmă cu 5 ani. Se scuză pentru lacrimile ei. Nu e nevoie să facă asta. De ce să îți ceri iertare că îți este dor de cineva? ”Mama a fost casnică, iar tata a fost electrician la mina Leșu Ursului, din Broșteni, județul Suceava, însă adevărata lui pasiune a fost sculptura. Cred că de la el am moștenit priceperea pentru formă și interesul pentru frumos”, spune Elena. ”Mama a știut în primul rând să ne iubească și să ne crească oameni. E mare lucru, mai ales că ea a rămas orfană în timpul războiului, de ambii părinți, care au murit la o distanță de trei săptămâni. De la vârsta de 7 ani, a crescut la orfelinat, despărțită de frații ei cu câțiva ani mai mari, care în fiecare duminică mergeau mulți kilometri pe jos să vină la ea, să o vadă. Au reușit să rămână uniți, deși erau doar niște copii”, povestește Elena care, la rândul ei, mai are trei frați și trei copii ai ei.

Mama ei a ajuns în cele din urmă la o familie de preot din Banat, temporar, din cauza foametei de după război, în anul 1947. Familia a vrut să o țină acolo și chiar au ascuns-o în pod când cei de la orfelinat s-au întors să o ia. Nu au reușit să facă asta. ”Nu a mai aflat nimic, niciodată, despre familia aceea și i-a părut rău. Toată viața ei, mama a dormit cu tălpile descoperite, indiferent că era cald sau frig. Așa se obișnuise din anii de orfelinat. Povestea că noaptea erau verificați dacă sunt curați pe picioare și erau loviți peste tălpi cu nuiaua dacă nu-și lăsau picioarele la vedere. A învățat bine și a făcut nouă clase. Ar fi continuat dacă cei de la orfelinat nu ar fi retras-o de la școală. Ăsta a fost regretul ei, că nu a putut să învețe”, își aduce aminte Elena.

Ea spune că mama a fost o persoană deosebită pentru că a știut CUM să-i iubească pe copii, pe Elena și pe cei trei frați ai ei, Cristi, Ionică și Florin. Una dintre cele mai importante dovezi de iubire a fost că i-a încurajat să plece care încotro din Broșteni, pentru că unde locuiau nu ar fi avut nicio șansă la viața pe care o meritau, să fie cine își doreau să fie. ”I-a fost dor de noi tot timpul, și ei, și tatălui, dar au făcut pentru noi ce au știut mai bine, ne-au încurajat să ne găsim fericirea, chiar dacă asta însemna să fim departe de ei.” Cristi și Florin au plecat la București, Elena și Ionică în Banat.

Elena a făcut la fel cu copiii ei. Când unul dintre băieți urma să vină la liceu, la Tonitza, în București, iar celălalt să înceapă facultatea în Anglia, Elena, care de-abia devenise mamă pentru a treia oară, a decis că ea nu vrea să fie departe de copiii ei și împreună cu familia s-a mutat în București. ”Mi se părea ciudat ca cel mai mic dintre băieți să crească fără frații lui și am zis că decât să plătim atâtea chirii, mai bine venim cu toții aici și locuim împreună.” Ceea ce au și făcut în anul 2010, mai ales că și ea, și soțul ei aveau meseria în mână, o puteau lua oriunde de la capăt. Așa că au lăsat în urmă două afaceri construite cu multă muncă și o casă pe care o terminaseră recent și au luat-o de la capăt la București. Elena avea puțin peste 40 de ani.

”Tata lucra 24 de ore cu 48 de ore libere, la o stație de aeraj, undeva, pe munte. În timpul liber, sculpta în lemn. Îmi aduc și acum aminte de prima lui lucrare, o cruciuliță, cu care l-am și îngropat. Noi, copiii, îl ajutam să finiseze lucrările. Și îmi plăcea să fac asta, pentru că eram acolo, cu el, nu pentru că simțeam că scot din mâini cine știe ce. Când avea o lucrare grea, ne aduna pe toți și făceam diferite lucruri fiecare”, povestește Elena.

Își aduce aminte că avea vreo 16 ani când tata avea de realizat o sculptură de dimensiuni mici și când i-a arătat-o, a zis: ”nu e ușor să faci așa ceva.” ”Eu, însă, am vrut să îi dovedesc că pot să fac ce face el și atunci mi-a dat materialele și a spus: – fă-o! Până atunci, nu ne mai dăduse niciodată uneltele lui de lucru, de teamă să nu i le stricăm. Azi îl înțeleg, nici eu nu aș da prea ușor instrumentele mele. Am o pensetă de ani de zile, nu mă despart niciodată de ea. De când sunt în domeniul ăsta, am schimbat doar trei pensete. Așa era și tata cu dălțile lui, nu ne lăsa să punem mâna”, povestește Elena, care astfel a început să câștige și primii bani pentru că tatăl îi plătea pe toți când făceau treabă.

”De la tata am furat meserie pentru că, propriu-zis, nu mi-a arătat niciodată cum se face treaba. Dacă reușeam să fac ceva bine, mă felicita și îmi spunea: de acum poți să faci și asta. Iar latura asta artistică, pe care am uitat-o o vreme, s-a reactivat când am început școala de cosmetică și am început să pensez sprâncene. Pur și simplu îmi dau seama ce avantajează o persoană și fac întocmai”, explică Elena.

Despre cum Elena și-a construit o nouă viață la București, în urmă cu 5 ani, îți voi spune data viitoare.

Blogul Elenei îl poți citi aici. Prețurile pentru serviciile și tratamentele pe care le oferă le oferă în cabinetul ei, ESTET STUDIO, poți vedea aici. Pentru întrebări și programări, găsești contactul la care poți lua legătura cu Elena aici.

Standard

Un gând despre „Profilul unui om care o ia de la capăt: Elena Miron (partea a II-a)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s