Uncategorized

Adelina Țînțariu, fost director general adjunct la IICCMER: „Comunismul, fără o condamnare și o decizie în instanță asupra trecutului, rămâne doar o poveste tristă”

detinuti

La 25 de ani de la căderea comunismului, niciun comandant de închisoare din acea epocă nu a fost judecat. Abia în septembrie 2014, Alexandru Vișinescu, de 89 de ani, a apărut în fața tribunalului fiind acuzat de crime împotriva umanității și de moartea a 12 deținuți la Râmnicu Sărat, unde a fost comandant între 1956 și 1963. Cu aceleași acuzații se confruntă și Ion Ficior pentru moartea a 103 oameni la Periprava, unde a fost șef între 1958 și 1963. Procesul celui din urmă va începe în această toamnă.

Adelina Țînțariu avea numai 4 ani când a început Revoluția Română. Cu toate astea, ea a lucrat în Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc între anii 2008 și 2014, unde a contribuit la documentarea cazurilor de infracțiuni contra umanității deschise împotriva unor foști comandanți de penitenciare din România comunistă și a coordonat, în perioada 2011-2014, transformarea penitenciarului comunist Râmnicu Sărat în Memorial.

Am vorbit cu Adelina, azi în vârstă de 29 de ani, despre ce a însemnat documentarea unor astfel de cazuri din punctul de vedere al strângerii de informații și aducerii cazurilor în fața instanței, dar și despre demersul făcut de oameni cu o medie de vârstă de numai 35 de ani, oameni care, în esență, nu au trăit în perioada comunistă și nu au fost afectați de ea.

Interviu realizat și editat de Andreea Vasile

Transcriere realizată de Deniza Cristian

ramnicu

Penitenciarul Râmnicu Sărat

Cazurile Vișinescu și Ficior au readus în atenție problema condamnării comunismului. Cum a început povestea?

Nu erau povești noi când am început să lucrăm la ele, pe vremea când încă eram în institut! Se făcuseră, în anii anteriori, sesizări penale care se adresau diverselor parchete din țară. Problema era că aceste sesizări erau respinse pe motiv că termenul de prescripție s-a împlinit sau pentru că persoanele acuzate nu mai erau în viață. Sesizările erau făcute de noi, la institut, mergeau apoi către procurori, deci către parchete, după care mergeau către instanță, dacă era cazul, dar, pentru că se dădea neînceperea urmăririi penale, cursul lor se oprea aici.

Când ați început să adunați dovezile pentru a construi cazurile, respectiv dosarele?

Institutul a început să facă sesizări din nou în anul 2013, după ce, în anul 2012, reușisem să reintroducem în HG-ul de funcționare acest atribut esențial. Înainte de acest moment, cazurile erau tratate altfel, din perspectiva persoanelor implicate, mai exact au fost incluse în textul aceleiași sesizări mai multe persoane deodată. Fapta este individuală, însă s-a mers mai mult pe ideea unui proces al comunismului, lucru care a ridicat probleme serioase la partea de verificare, de întocmire și de acceptare a cazului. Ce s-a schimbat în anul 2013 a fost faptul că am încercat să strângem cât mai multe dovezi pentru fiecare dintre persoanele pe care voiam să le aducem în fața instanței. A fost și o problemă cu legislația din România, întrucât a limitat cumva acest gen de acțiune, fiind o problemă efectivă cu Codul Penal, care ridica dileme serioase demersului juridic. Era foarte complicat să încadrezi faptele ținând cont de termenul scurs de la comiterea lor, dar mai ales din cauza faptului că vorbim de crime comise pe criterii politice. Colaborarea cu procurorii din cadrul Parchetului General a fost decisivă pentru reușita acestor acțiuni. Procurorii de acolo au gândit foarte bine speța, după momentul în care noi am făcut prima sesizare cu cazul Vișinescu în 2013. Astfel, au considerat că faptele lui Vișinescu se înscriu la genocid, folosindu-se de un termen din definiția genocidului, anume colectivitate. Mai exact, deținuții politici erau priviți ca o colectivitate supusă exterminării. Încadrarea inițială a faptelor făcea referire la omor deosebit de grav pentru că exista o lege din 2012 care modifica Codul Penal și care prevedea că omorul, indiferent de data la care a fost comis, este imprescriptibil. Ulterior, prin prisma Noului Cod Penal din 2014, faptele au fost încadrate la infracțiuni contra umanității.

visinescu

Alexandru Vișinescu, fost comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat.

De ce ați ales cazurile Vișinescu și Ficior?

Am întocmit o situație internă după care am verificat la Direcția pentru Evidența Persoanei dacă mai sunt în viață. A fost o listă destul de lungă, undeva la 300 de persoane, din care 35 au reieșit ca fiind în viață. Fiecare dintre aceste persoane urmau a fi verificate, pentru a se constitui dosare.

Cum ați adunat dovezile?

Din arhive și din interviuri. A fost foarte complicat în momentul acela, și încă este, să strângi toate dovezile pentru că accesul la unele dintre aceste documente este limitat, multe dintre ele sunt încă secretizate.

Unde sunt ele?

La Administrația Națională a Penitenciarelor, Ministerul de Interne și alte instituții. Așa prevede Legea arhivelor că, pentru o perioadă de N ani, ele rămân secrete. Noi a trebuit să ne acredităm ca să avem acces la unele dintre documentele secrete.

Și ați avut?

Da, unii dintre noi. Prin certificatul ORNISS, care te ajută să ai acces la un anumit nivel de documente cu grad de secretizare.

Care e argumentul prin care poți să ai acces?

În primul rând, în cazul nostru, era vorba de cercetare și, fiind atunci angajați în instituții publice, care se ocupau cu asta, ne era mai ușor să obținem certificatul. E o procedură destul de complexă, durează destul de mult, dar, într-un final, am reușit.

gandul

Vedere dintr-o închisoare comunistă.

foto: gândul.info.

Tu ai avut acces la documentele secrete?

Da. În cazul lui Vișinescu, de exemplu, inițial, noi nu aveam dosarul lui de cadre, care era încă secretizat. În momentul în care l-am văzut, s-au schimbat cumva datele problemei, adică au apărut mai multe informații. De altfel, este interesant că mulți au argumentat că de ce nu au fost introduse mai multe dovezi în cazul lui Vișinescu. Pănă la urmă a fost și o chestiune de timp. Pentru că aveam o alegere de făcut: să poți să dai drumul la dosar, ceea ce era foarte important pentru că personajul în cauză avea 88 de ani, iar acum are 90 sau să aștepți, într-adevăr, să mai strângi încă 500 de documente, dar s-ar fi putut să nu mai ai personajul în cauză, subiectul problemei. Mai mult, nimeni nu garanta că vom găsi mai mult de atât. Dovezile din acel moment, în cazul lui Vișinescu, erau suficiente. De altfel, s-a și văzut în instanță, pentru că există o condamnare în momentul ăsta. Însă, cumva, lumea s-a împărțit în două tabere încă de la început. Pe de o parte au fost cei care au sprijinit demersul și au considerat că la 25 de ani de la Revoluție avem, totuși, un început de justiție de tranziție în România, dar sunt și foarte mulți care au contestat din diverse motive. Eu cred că nu era cazul de contestare, pentru că indiferent de rezultatul acestui proces, era momentul unei dezbateri de genul acesta. Fie că ne place sau nu!

De ce au fost aleși Vișinescu și Ficior pentru a începe condamnarea comunismului cu cazuri concrete?

Erau dosarele cele mai avansate. De altfel, a fost o supriză în ceea ce privește dosarul lui Vișinescu, care era un personaj uitat de lume, de oamenii care se ocupau de problematica comunismului pentru că nimeni nu știa că el mai este în viață. A fost o surpriză totală când, pe baza verificărilor, Alexandru Vișinescu a apărut ca fiind în viață. Mai ales că eu mă ocupam atunci de proiectul Râmnicu Sărat, de transformarea penitenciarului în Memorial al Victimelor Comunismului și, cumva, eram foarte apropiată de subiect. A fost un moment important și atunci am considerat că trebuie să începem cu el. Mai ales că erau multe documente strânse despre Râmnicu Sărat, prin prisma faptului că mă ocupam, cu colegii mei, de acest subiect. Problema în cazul Vișinescu a fost că nu mai sunt foarte mulți oameni în viață care să povestească despre el. Există numai câteva interviuri cu Corneliu Coposu, Ion Diaconescu și alți doi deținuți pe care i-am mai găsit în viață. La Ficior e cu totul altă problemă, pentru că vorbim de un număr mult mai mare de victime. Sunt foarte mulți oameni, martori-victime, care încă sunt în viață.

ficior

Ion Ficior a fost șef la Periprava între 1958 și 1963.

foto: realitatea.net

Voi ați strâns informațiile?

Da! Dosarele Vișinescu și Ficior au fost făcute de noi, cei de la institut, am fost vreo 10 oameni care ne-am ocupat de treaba asta. La vremea aia, institutul avea 35 de angajați.

Cât a durat documentarea?

Destul de mult! Asta a depins și de documentele care-ți surveneau, pentru că documente vin din toate părțile, de la Administrația Națională a Penitenciarelor, Ministerul de Interne, Arhivele Naționale, CNSAS, deci, nefiind noi deținători de arhivă efectiv în cadrul instituției, trebuia practic să strângem toate aceste documente din mai multe locuri. La Vișinescu, documentarea a durat vreo 6 luni, asta în condițiile în care aveam deja strânse documente. Nu am început de la zero, acesta a fost marele avantaj. Dar, după aceea a trebuit să verificăm toate informațiile pe care le aveam, pe de o parte, și să mai strângem altele. La Ficior, la fel, a durat foarte mult, pentru că trebuia să obținem toate documentele, certificate de deces, interviuri. Apoi, procurorul de caz a trebuit să reia fiecare pas pe care noi l-am făcut în dosar, pentru că asta e procedura.

De ce era important pentru voi, oameni tineri, care n-au trăit în comunism, să încerce să restaureze un soi de dreptate?

Ăsta-i avantajul tinerei generații, cel puțin din România, după 25 de ani de la căderea comunismului. Nefiind apropiați din punct de vedere emoțional de perioada respectivă, nefiind alterați de nostalgii, orgolii, frustrări, cred că a fost mult mai simplu să privim lucrurile obiectiv. În același timp, pentru unii dintre noi care am fost implicați în acest demers, povestea a devenit, cumva, și un vârf de lance, împotriva noastră. Ni s-a spus că suntem prea tineri să facem lucrul ăsta, că nu avem experiența necesară, că poate că am făcut-o ca să ne câștigăm o oarecare publicitate și atât. Era important să facem lucrul ăsta acum, pentru că este ultimul tren, pentru că oamenii implicați în poveste, și de-o parte, și de alta, sunt foarte în vârstă. Nu am considerat-o ca fiind o idee justițiară, ci am avut dorința de a oferi ceva generațiilor viitoare. Studierea comunismului este, într-adevăr, și un efort didactic, pedagogic, dar fără să ai o condamnare și o decizie în instanță asupra trecutului, practic demersul se pierde. Rămâne o poveste tristă, cu oameni care au suferit, însă este foarte greu ca tu, după aia, să le explici celorlalți de ce aceste lucruri nu au fost pedepsite ca în alte țări, de ce noi suntem din nou la coadă și de ce n-am reușit să ne facem ordine în ogradă, să vedem care e problema cu trecutul și să putem, de-abia acum, să mergem mai departe. Este foarte important să ai și efortul ăsta educațional, memorializarea comunismului, dar, pe de altă parte, este nevoie și de partea juridică, care oferă o foarte mare consistență actului în sine! În fond, tu stabilești un precedent, iar pe baza acestui precedent pot să vină și alții după tine și pot să înceapă alte demersuri.

ade

Adelina Țînțariu și Principele Nicolae de România la fosta închisoare comunistă Râmnicu Sărat.

foto: Ziarelive.ro

Ce a însemnat pentru tine să citești despre acele drame din perioada comunistă?

În partea de arhive găsești foarte multe drame, în momentul în care iei contact cu dosarul unui deținut politic, de exemplu, cu dosarul lui Corneliu Coposu, îți dai seama de fapt ce a însemnat acea perioadă pentru deținuții politici prin prisma notelor care se aflau în dosare, a rapoartelor care se făceau, a traiului zilnic din cadrul unui penitenciar. A fost o dramă de la A-Z, pe care foarte greu poți să o conștientizezi pentru că nu poți să te duci cu mintea exact până acolo. Dar îți dai seama că, dacă un om precum Corneliu Coposu, după 7 ani de închisoare, uită să vorbească, înseamnă că a fost în totală izolare. E foarte greu să înțelegem așa ceva!

Ai spus că au fost mulți care au contestat demersul vostru…

A fost o întreagă bătălie mediatică. Fie foști conducători ai institutului, fie alte personaje, inclusiv oameni din institut, care au vrut să își asume succesul acestui demers. Asta a fost problema, deși nu vorbim de niciun succes, pentru că nu au contat persoanele care au făcut lucrul ăsta, pentru că nu contabilizează nimeni în CV că ”uite, eu am făcut 5 sesizări ”. Da, s-a întâmplat ca noi să fim atunci, acolo și să avem această tărie, pentru că a fost, în primul rând, o bătălie juridico-procedurală, că noi am fost capabili să înfruntăm și administrativ, și public tot acest demers.

denisa

Denisa Cristodor este procurorul care a alcătuit cazurile împotriva lui Vișinescu și Ficior.

foto: presalibera.net

Cine a fost procuror de caz în dosarele Vișinescu și Ficior?

Denisa Cristodor. Este o doamnă care a construit pas cu pas dosarele, alături de noi. Și îi mulțumesc pentru profesionalism și implicare. Este un om extraordinar!

Ai fost la procesele lui Vișinescu și Ficior?

Da, am fost la câteva termene! La Vișinescu am sesizat că este uimit de faptul că cineva își permite să-i pună întrebări în legătură cu ce s-a întâmplat în perioada în care el era la Râmnicu Sărat. El crede că și-a îndeplinit ordinele și atât. Totul se reduce la faptul că asta îi era meseria în momentul ăla, asta trebuia să facă, așa i s-a dat ordinul și asta a executat.

Ți s-a părut că regretă cele întâmplate?

Nu există urmă de regret, pentru că el nu conștientizează care a fost parcursul oamenilor de acolo și că, dacă ar fi vrut, ar fi putut schimba acel parcurs.

Știe că au murit oameni în penitenciarul condus de el?

Știe! Sunt cel puțin 12 cazuri pe care noi le-am putut identifica, pe baza fișelor matricole și a dosarelor. Până la urmă nu cantitatea contează, ci faptul că el nu conștientizează regimul de acolo și rolul pe care l-a avut în lanțul ăsta ierarhic. E foarte ușor să spui că ai urmat un ordin, într-adevăr, poate că l-ai urmat, dar pe de altă parte, tu erai cel care se afla în momentul ăla acolo, cu acei oameni. Și vedeai că acei oameni sunt într-o continuă tortură fizică și psihică, în fiecare zi. Însă e foarte interesant, la nivel psihic, ce se-ntâmplă cu un astfel de individ, cum se raportează el la ororile pe care le-a comis, e ca și când și-a blocat această parte a minții și refuză să accepte ce s-a întâmplat. Vorbim, evident, și de un alt regim, când acești oameni au fost crescuți într-un anumit spirit, pentru ei era, cumva, o chestiune de normalitate. Au fost îndoctrinați cu ideea asta, că celălalt este inamicul, care trebuie privit ca atare. A fost ca o spălare continuă pe creier!

Și Ficior cum ți s-a părut la proces?

Ficior pare un tip mult mai ancorat în realitate. Cred că e mai conștient de ceea ce se întâmplă cu el în momentul ăsta. Și el spune, de asemenea, că acela a fost sistemul și că el a trebuit să facă ceea ce-i spunea sistemul.

coposu

Corneliu Coposu a fost deținut politic la Râmnicu Sărat, unde a fost închis într-un regim sever de izolare. Cumulat, a făcut 17 ani de închisoare comunistă.

foto: observatordebacau.ro

Câți oameni au murit în vremea în care era comandant la Periprava?

103. El e vinovat de torturarea multor deținuți care au trecut pe la Periprava, dar 103 e numărul deceselor pe care am putut noi să le dovedim, pentru că pot să fie mult mai multe de atât. Însă e greu să dovedești fără documente. În situația asta avem de-a face și cu gropi comune, este un caz mult mai complex.

Cum ai fost tu privită, ca director general adjunct al institutului?

Am rezistat foarte greu, recunosc! Doi ani de zile am fost atacată la nivel personal și profesional. Poate a contat și că eram femeie (râde).

De ce crezi că au existat atacuri ?

Pentru mulți a fost foarte greu să accepte că un om tânăr, fără afiliere politică, poate să facă asta. Probabil că, dacă aveam 50 de ani, aș fi fost primită cu laude și flori (râde).

Așadar, oamenii tineri care vizează posturi la vârf în instituții de stat cu gândul să schimbe lucrurile în bine să se aștepte să fie biciuiți?

Da, absolut! Lupta cu sistemul e groaznică. Dacă nu ai tăria să reziști unor atacuri este foarte ușor să clachezi și să pleci din sistem. Mă rog, nu mai sunt nici eu în sistem acum (râde), dar este foarte greu să schimbi ceva, la nivel de mentalitate, în primul rând. Sunt oameni care vor să schimbe, sunt oameni foarte implicați, că eu, până la urmă, am lucrat cu oameni din sistem, vorbim de Parchetul General, judecători, procurori, oameni din ministere, care au avut deschiderea să facă lucrurile astea. Dar ei sunt foarte puțini în comparație cu ceilalți, care sunt încă foarte închiși, care acceptă foarte greu schimbarea.

De ce ai plecat din institut?

S-a făcut o reorganizare, mi s-a oferit un alt post, pe care nu l-am acceptat și am plecat.

În noul post, te mai puteai ocupa de condamnarea comunismului?

Nu!

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s