Oameni, Timp liber, Uncategorized

Copilul de pe holul școlii

Când mă gândesc la mine în școala generală îmi vine în minte un copil cuminte, silitor și, totuși, hotărât să se poarte așa cum simte. Citeam, socoteam, desenam, în fine, făceam tot ce trebuie să facă un școlar, dar nu îmi plăcea deloc când eram constrânsă CUM anume să le fac pe toate astea.

Mi se părea că maniera în care dau gata o temă, un exercițiu, un răspuns ține de judecata mea, de spiritul meu, de soluția creativă pe care eu o găsesc și care nu e treaba nimănui.Atunci am învățat și înțeles pentru prima dată că oamenii mari cred că ei au adevărul, că e ca ei sau nu e deloc!

Dacă în privința unor ore clasice ca româna, matematica, istoria sau geografia, la vremea aceea, diversitatea în metodele de predare era mai degrabă o utopie și nici nu-mi trecea prin cap că lucrurile ar putea sta diferit, la orele creative ca muzica, desenul și, de ce nu, chiar și educația fizică, găseam momentul perfect să mă manifest.

kid4

La ora de muzică ridicam mâinile în aer ca la concert dacă îmi plăcea vreo melodie pe care o lălăiam în grup. La desen murdăream toată banca cu acuarela și pe mine însămi deopotrivă în încercarea mea de-a produce imagini de neuitat. Azi probabil că m-aș duce, în afara orelor, la un astfel de curs de pictură. Iar la sport îmi imaginam că sunt gimnastă și sar peste bârnă ca și când aș fi la Olimpiadă (în realitate, pentru că eram mică de înălțime, rămâneam mereu proptită-n ea).

Toate aceste manifestări relaxate în care mă simțeam în elementul meu m-au trimis de cele mai multe ori afară din clasă. În opinia profesorilor, exuberanța mea deranja, la ore, chiar și la cele în care te mișcai în voie, tot cuminte trebuia să fii! Uitam de la o oră la alta cum stă treaba și-o luam mereu de la capăt cu buna dispoziție, intrigată de atitudinea lor de-a mă face să îmi petrec ora pe hol, în fața ușii.

Țin minte că îi povesteam mamei toate astea și ea se uita la mine și nu-mi spunea nimic. Probabil își dădea seama de absurditatea situației însă nu putea să-mi zică să mă potolesc – în definitiv nu făceam nimic greșit și nici profesorilor să nu mă mai dea afară din clasă, știa prea bine cum stau lucrurile. M-a lăsat pe mine să găsesc soluția și soluția n-a venit aproape niciodată, tot pe hol sfârșeam de fiecare dată.

kid 3.jpg

Cu toate că n-am arătat vreun talent deosebit nici la muzică, nici la desen, nici la sport sau la vreo altă materie creativă care ține de dibăcia celor două mâini, mi-ar fi plăcut să fi fost lăsată în pace să fac ce cred că pot să fac energizată de amuzament și distracție. Să fie totul o joacă pentru copii, ceea ce și eram, și ceilalți să se poarte cu noi ca atare.

În retrospectivă, îmi dau seama că, printre altele, școala a fost un lung exercițiu a lui cum să fii serios și plictisitor, exercițiu pe care, în mod natural, cei mai mulți copii din clasa mea îl picau pentru că n-avea nimeni urechi s-audă, la 11 ani, despre responsabilitate și ”cum stau lucrurile”.

Azi, îmi recâștig dreptul atunci pierdut de-a crea ce-mi trece mie prin cap și-n muzică cu lip sync-ul pe care-l fac pe Facebook când și când, și-n desen cu doodles mâzgălite pe caietul cu idei de texte de scris și alte planificări, cu cartea de colorat pe care am primit-o recent ori cu cursurile de pictură pe sticlă, și-n sport unde pot să mă opresc din vreun exercițiu dacă melodia pe care o aud îmi place și vreau s-o fredonez în loc să fac ultimele 10 abdomene.

Standard

2 gânduri despre „Copilul de pe holul școlii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s