comunicare, Oameni, Timp liber

A doua zi a TIFF

Toarnă cu găleata încă din timpul nopții, cerul e negru tăciune și stropii de ploaie sunt mari cât degetele mele. Dar nu-mi fac griji, ce, geaca mea impermeabilă nu e suficientă? După un mic dejun rapid cu un senviș care-mi rămăsese de pe drumul de cu o zi în urmă și jumate de cafea pe care am păstrat-o special pentru dimineața până pun mâna pe una proaspătă, îmi propun să mă duc rapid până la Cinema Victoria (e chiar lângă hostelul meu) ca să-mi iau bilete la filmele de sâmbătă pe care mi le-am ales și apoi s-ajung la ”Două lozuri”, filmul românesc în regia lui Paul Negoescu cu Dragoș Bucur, Dorian Boguță și Alexandru Papadopol în rolurile principale. E un drum de maxim 7 minute. Până la destinație sunt însă fleașcă, pantalonii stau lipiți de mine și-n spate car ghiozdanul ăla din material care acum e și el ud și am și laptopul în el, noroc că alte catrafuse îl protejează.

Sala de la Cinema Arta e plină, dar nu-i de mirare, toate filmele românești sunt căutate, e și motivul pentru care, indiferent de numărul mare de ori în care am întrebat de bilete la ”Câini„ (r. Bogdan Mirică) și ”Sierranevada” (r. Cristi Puiu), nu am avut noroc și, deci, nu le-am văzut. ”Două lozuri” însă e dimineața la 11.45 într-o zi de vineri, deci d-aia ajung la el. Filmul e despre 3 prieteni care câștigă la Loto, dar pierd biletul și pleacă în căutarea lui.

2 lozuri.jpg

Echipa din ”2 lozuri” la finalul proiecției de vineri dimineață.

Trioul format din Bucur, Boguță și Papadopol mi se pare foarte haios și chiar dacă unii ar putea să spună că-s prea multe filme românești cu ei, plus Bogdan Dumitrache, pe care l-aș alătura grupului, eu nu m-am plictisit de ei, dimpotrivă, îi găsesc pasionați și amuzanți. La final, parte din echipă vine pe scenă , dar după ce îi aplaud plec pentru că sesiunea de întrebări s-a dovedit, până acum, destul de plictisitoare și nici la ăsta lucrurile nu stau diferit. Curatorii par mai degrabă neatenți, pun întrebări cam prostești și engleza lor e cam de baltă (vorbesc, simultan, și-n română, și-n engleză, pentru publicul străin, de altfel, numeros).

Ies din cinema și-afară ploaia e la fel de alertă. Ce mă fac? Abia m-am uscat cât de cât. Intru în Universității, o librărie mare din Piața Unirii, știu că acolo au umbrele și, într-adevăr, reușesc să găsesc una. E la suprapreț, 50 de lei, bani pe care îi și dau, sunt disperată, și dacă ar fi fost 100, nu mă mai uitam, e genul de vreme care te aduce la disperare. O văd ca pe o achiziție și promit, în timp ce scot cardul să plătesc, că o să am grijă de umbrela asta ca de ochii din cap. În gând, îi jur veșnicie, n-o să te pierd niciodată, draga mea!

Cu pantalonii lipiți pe picioare și tălpile care fac lipa-lipa în șosetele și-n adidașii în care, să ne-nțelegem, nu îmi intră apă niciodată, pun ochii pe un outlet și mă duc acolo val-vârtej. Bună ziuă, pantaloni, bluză și ciorapi aveți? Avem. Probez rapid articolele cu pricina și toate îmi vin ca turnate, din prima, de când nu mi s-a mai întâmplat asta, e un semn că, vorba aia, ce-ai al meu, e pus deoparte. Plătesc și ies binedispusă și cu haine calde pe mine, viața e frumoasă, poate să ningă, poate să plouă, am tot ce îmi trebuie acum și nimic nu mă mai poate atinge.

Pornesc spre hostel și-n drum îmi iau o cafea și-un senviș la pachet ca să am pentru prânz și pentru sesiunea de scris care urmează în mansarda casei mele provizorii unde e un birou atât de frumos, cu lumină naturală care vine de la geamul din tavan. Mă întâlnesc cu Ciara, colega mea de cameră, cu care mai povestesc una, alta despre teza ei de doctorat și sistemul de protecție socială din țările scandinave, apoi îmi spune că diseară merge la un pub crawling party și mă invită să mă alătur. Mă duc la concert, dar în funcție de cum termin p-acolo, îți dau semn. Pa, pa, și nu ne mai vedem toată ziua.

piersic.jpg

Lobby cinema ”Florin Piersic”.

Îmi termin treaba cu spor și o tai spre cinematograful ”Florin Piersic”, la vreo 15 minute de mers pe jos de unde mă aflu. O să văd ultimul film a lui Igor Cobileanski, ”Afacerea Est”. De regizorul ăsta din Republica Moldova îi plăcea foarte multe fostei mele producătoare de la Digi24, că tot timpul când făceam vreun reportaj mai altfel, făcea trimitere la el și ne spunea că așa ar trebui să arate și ale noastre, mai ales în ceea ce privește personajele și umorul.

”Florin Piersic” e unul dintre cele mai faine cinematografe pe care le-am văzut până acum. E mare, și aerisit, și modern și-n interiorul lui era o altă lume din cadrul TIFF: studiouri de televiziune unde reporterii vorbeau cu regizorii și actorii, magazinul TIFF cu tot felul de suveniruri, din nou, lume pestriță, toți laolaltă și vorbind înflăcărat unii cu ceilalți, o cafenea generoasă unde se bea cafea și publicul, în așteptarea filmului, care se îndulcea cu prăjituri felurite.

Filmul e haios nevoie mare, se râde neîncetat, acțiunea e aproape absurdă, dar oricum cele mai ad-hoc întâmplări par mereu neverosimile și regizorul mizează pe o înșiruire de evenimente care mai de care mai nebune. Până la final, totul are sens și felul în care Cobileanski imaginază lumea asta a oamenilor săraci și la buzunar și, adesea, și cu duhul te face să râzi și să îndrăgești personajele care-n ritmul lor haotic și caraghios mai au parte și de întâmplări mai fericite, genul de exclami: Le-a pus Dumnezeu mâna în cap! Mici surse de noroc care adesea sunt generate de oamenii ăștia și creativitatea lor lipsită, cumva, de bun simț și orice grijă pentru cei de lângă ei. Ca-n viață, e legea celui mai puternic!

pta unirii.jpg

În drum spre Piața Unirii.

Ajung apoi înapoi în Piața Unirii și-mi trag sufletul la un gin tonic și-o cafea. Mă întâlnesc cu Ștefan care-a venit de la București cu treabă weekend-ul ăsta și după ce mănânc eu ceva pe repede înainte, ne-ndreptăm spre Urania Palace la concertul Urma. Acolo aflăm că e sold out, dar cu puțin noroc reușim să intrăm, un tip amabil ne permite asta și uite-așa suntem în fața scenei, în primul rând, aflu ulterior de la Adrian că m-am văzut și-n transmisiunea live de pe Facebook, hi, mom, hi, dad!

Concertul e minunat, trupa cântă peste 2 ore și se oprește numai când apare poliția pentru a doua oară. Aud toate hiturile, mă bucur și cânt, se ține un moment de reculegere pentru Colectiv și Mani, vocalul, ne spune, pe scurt, care sunt valorile în care el crede: muzică bună, public educat, puterea poporului, statul e corupt. Când apare poliția, ultima piesă pe care o cântă și pe care le-o și dedică ”organelor” este ”Selfish Motherfucker”. E prima dată când Urma cântă în cadrul evenimentelor muzicale de la TIFF, deși trupa e originară din Cluj.

URMA.jpg

La concert la Urma.

Un ultim pahar înainte de culcare și pe la 12.30 noaptea ajung în Insomnia, o terasă de lângă Casa Tiff, care e plină și unde dau pe un pahar de Long Island Ice Tea modesta sumă de numai 11 lei. O beau satisfăcută și odată intrată pe ușa camerei, adorm în doi timpi și trei mișcări. Ciara e deja acolo, sforăie și lângă ea o tipă nou venită, pare chinezoaică, văd doar că pe valiza scrie Budapesta și că de pat și-a agățat două umerașe pe care are puse la azvântat șosete.

Citește AICI despre prima mea zi la TIFF.

*

Pentru și mai multe povești intră pe Oameni & Gusturi, cea mai nouă platformă culturală creată de Staropramen, berea care și-a dorit mai mult de la gust și care anul ăsta prezintă TIFF. Pe mine mă poți urmări și pe Facebook, acolo unde postez momente și schițe de la TIFF, sub hashtag-urile #momenteStaro și #savureazaTIFF, dar și pe Instagram. Cu mine te întâlnești din nou pe blogul meu mâine, când îți spun cum a fost a treia mea zi la TIFF.

 

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s