Oameni

Săptămâna mea cu Alfie

Mi-am dorit mereu un cățel și când am putut să fac asta pe cont propriu, fără să mai încerc să îmi conving părinții așa cum am încercat toată copilăria, am făcut-o, l-am adoptat pe Alfie. Prietenii mei de pe Facebook știu cum s-au petrecut evenimentele pentru că timp de o săptămână am pus fotografii cu Alfie și am scris despre cât de mult îl aștept. Îi văzusem fotografia pe pagina de Facebook ”Căței comunitari de rasă pură” pe care o urmăream de ceva vreme, însă nu îndrăznisem din prima să întreb dacă poate fi al meu.

Peste o altă săptămână mi-a apărut din nou în feed fața lui și-atunci mi-am făcut curaj să-l cunosc mai bine. Am bătut palma cu doamna Roxana Stănișor Păsat, care în timpul dumneaei liber asta face: scoate cățeii abandonați din Adăpostul de la Vatra Dornei și-i pregătește pentru adopție în țară sau străinătate, cu precădere Olanda, acolo unde colaborează cu organizații pentru salvarea cățeilor fără stăpân. Am reușit să-l aduc pe Alfie la București în numai câteva zile cu ajutorul dânsei și-al Dianei Băjenaru, cu care m-am împrietenit cu această ocazie pentru că în anul 2010 am scris un text despre tatăl ei și, de atunci, ea mi-a urmărit blogul. Acum întâmplarea a făcut să se fi mutat recent de la București la Vatra Dornei și să mi-l poată trimite pe Alfie prin intermediul fratelui ei care o vizita. Alfie a ajuns la mine într-o luni noaptea, la ora 00.30, după mai bine de 10 ore de drum.

IMG_20160809_083934

Alfie în prima lui zi la mine acasă, frânt de oboseală.

Marți dimineață când m-am trezit am simțit o stare puternică de anxietate și frică. Pe cât de mult îmi plăcea să-l am lângă mine, pe atât de repede năvăleau în capul meu dileme de tot felul: cu cine îl las când plec, cum o să mă descurc cu mâncarea, dar cu sănătatea lui, voi putea să-i ofer ce are nevoie? Din păcate, din acest șir de gânduri nu am mai putut să ies, ba chiar m-am afundat mai mult în ele până într-acolo că timp de 5 zile, cât l-am avut la mine nu am putut să mănânc și nici să dorm din cauza grijilor, ca și când cățelul nou venit în casă eram eu.

Nu știu să vă spun de ce am simțit tot ce am simțit, dar așa a fost. Știam că voi avea de-a face cu un pui de 4 luni care face pipi și caca în casă, care trebuie să aibă o rutină, care are mult chef de joacă, care are nevoie de multă atenție, care roade, însă realitatea acestor lucruri mi-a arătat că nu sunt pregătită să le fac față, că stilul meu de viață nu merge cu toate astea și că, mai ales, deocamdată, nu pot să aleg să mă dedic pe cont propriu creșterii unui prieten patruped. Am luat decizia să îi găsesc o casă nouă în dimineața în care Alfie a ros cablul de fibră optică de la internet așa că echipa tehnică a trebuit să îl schimbe de la parter și până la etajul cinci, unde locuiesc.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să sun la doamna Roxana, la Vatra Dornei, și să îi spun despre decizia mea. Evident, dumneai a fost luată prin surprindere și am întristat-o cu vestea mea, mai ales că îi era teamă să nu-l las de izbeliște pe Alfie. Am asigurat-o că nu e cazul, nu aș face asta niciodată și chiar și atunci când greșesc sau mă pripesc cu o decizie, indiferent de context, rămân în acea situație până o duc la capăt cu bine. Nu aș pune niciodată viața cuiva în pericol, animal sau om, doar pentru că ar fi așa mai ușor.

IMG_20160809_074236

Alfie în locul lui preferat de dormit în timpul zilei, lângă masa mea de lucru.

Împreună cu doamna Roxana și cu Diana am început să căutăm o familie nouă. Ultima soluție era să-l retrimit la Vatra Dornei, însă nu ar fi rezolvat nimic, căci doamna Roxana ar fi trebuit s-o ia de la capăt cu a găsi un nou adoptator, așa că planul a fost să dăm de cineva care e aproape de București. În tot acest timp, eu mi-am luat săptămâna liberă de la orice aveam de făcut ca să mă ocup de Alfie, pe care îl numisem și Grigore, așa că i-am dedicat tot timpul: am stat mult cu el pe afară, am fost la medicul veterinar pentru vaccin și dermatita seboreică pe care o avea din cauza stresului, i-am făcut cunoștință cu o parte din prieteni, l-am obișnuit cu zgomotele puternice de pe stradă de care îi era frică, am aflat ce mâncare îi place, căci era mofturos, însă în cele din urmă bobițele care i-au plăcut erau Royal Canin, s-a împrietenit cu alți căței, iar eu, datorită lui, cu alți stăpâni de căței și de la majoritatea am aflat că să ai unul poate fi dificil pentru cineva care trăiește la oraș: cei mai mulți dintre ei, din cauza job-lui, își țineau cățeii singuri în casă între 8 și 10 ore, iar unii îi închideau în bucătărie sau în baie. Rațional le-am înțeles motivele, practic am știut că eu nu aș putea să fac asta pe termen lung, că mi-ar fi milă.

Tot acest timp cu Alfie și lucrurile pe care am putut să le fac cu el îl datorez Alexandrei Robu și Elei Surpatean pe care le-am înnebunit cu mesaje și telefoane înainte și după ce a venit Alfie, ca să fiu sigură că procedez corect, că interpretez corect nevoile lui și că perioada cu mine, chiar și-așa scurtă, poate fi folositoare pentru el. Alfie era un cățel iubitor, jucăuș, cuminte, ghiduș și mi-a plăcut la nebunie să-l am cu mine, doar că, în același timp, starea conflictuală între ceea ce îmi doream și ceea ce simțeam mi-a creat probleme cu mine însămi.

IMG_20160810_215600

Alfie la veterinar pentru al doilea vaccin.

În cele din urmă, datorită Danei am găsit-o pe Iulia cu care m-am cunoscut într-o vineri când a venit la mine împreună cu prietenul ei și cu prietena de la București a Danei, Mariana. Am stat împreună peste o oră timp în care le-am povestit tot ce am aflat pe pielea mea despre Alfie, cum e, ce îi place, ce îl sperie. Iulia și Alfie s-au îndrăgit reciproc imediat și asta m-a bucurat enorm. Iulia nu era la primul ei cățel, așa că știa foarte bine cu ce se mănâncă întreaga poveste și avea disponibilitatea să treacă prin toate astea. Pentru că nimic nu e întâmplător, am rămas în relații de prietenie și cu Iulia, și cu Mariana, toate fiind, de fapt, cam din același film, pe aceeași lungime de undă. Pe Alfie, azi Tuffy pe numele său nou, îl voi revedea în curând pentru că Iulia a fost de acord să facem asta atunci când îmi doresc și e posibil. Azi, Alfie este bine și fericit la noua lui casă!

Cât despre mine, pe lângă situația în care am agitat multă lume și când l-am adoptat, și când mi-am dat seama că nu sunt potrivită să fac asta, știu că am luat decizia corectă. Nu e ușor să spui ”am greșit” și să repari totul, dar cu siguranță nu există o altă opțiune decât asta: să fii sincer, să iei lucrurile așa cum vin, să fii corect cu toți cei implicați în poveste și să vezi ce e de făcut. Am avut noroc de oameni foarte buni în jurul meu, toți cei menționați în acest text, pentru că m-au înțeles și au fost alături de mine. Sunt conștientă că m-am pripit, dar în același timp toate aceste concluzii despre care am scris în text le-am trăit pe pielea mea, pentru prima dată, deci nu aș fi putut să le știu dinainte.

IMG_20160809_123740

Alfie sub măsuța lui preferată.

În continuare îmi plac cățeii enorm și știu că voi avea unul la un moment dat, dar în alt context și obligatoriu cu niște spațiu verde la îndemână și la discreție. Din ceea ce am învățat, aș vrea să transmit mai departe următoarele:

  1. Cățeii adoptați sunt grozavi, sunt buni, blânzi, loiali și au nevoie de multă iubire și răbdare. Unii dintre ai au trecut prin momente grele în adăpost, acolo unde este o luptă pentru supraviețuire la propriu, cățeii sunt și bătuți, iar dacă nu sunt bătuți, se bat între ei de foame, câteodată se și mănâncă între ei, ăsta e adevărul. ”Căței comunitari de rasă pură” e asociația cu care eu am colaborat și am toată încrederea că patrupezii care vin de acolo sunt bine îngrijiți și pregătiți pentru viața lor nouă așa că încurajez să aruncați un ochi pe pagina lor dacă vreți companie.
  2. Să ai un cățel înseamnă RESPONSABILITATE, știu că sună ca un cuvânt fără prea mare încărcătură și poate că și eu, la rându-mi, m-am blocat într-o situație care luată cu inimă mai ușoară ar fi fost simplă, dar un cățel, indiferent de ani și educație, va fi mereu ca un copil și va depinde de tine, stăpânul lui.
  3. Chiar dacă adopți și pe parcurs constați, ca mine, că nu poți face asta, NU abandona și NU face rău câinelui, oricând se găsește o soluție ca să rezolvi problema cu INIMA. Acești căței sunt și-așa vai de capul lor, e important să îți dai silința și să găsești varianta potrivită pentru ei, totul se rezolvă pentru că sunt mulți oameni care în mod natural sunt foarte pricepuți cu animalele și care pot să facă față și care sunt gata să adopte sau să dea informația mai departe. Eu am descoperit o mulțime de astfel de oameni pe care îi apreciez și fără de care nu m-aș fi descurcat în acele zile. E plin Facebook-ul de astfel de persoane care sunt gata să dea o mână de ajutor oricând e nevoie.

IMG_20160822_160416

Ziua în care i-am spus ”pa” lui Alfie.

4. În final, chiar dacă știu că nu trebuie, simt totuși nevoia să spun ”îmi pare rău” tuturor celor pe care i-am pus în mișcare cu temporara mea eroare și proastă judecată, așa cum am scris de mai multe ori, entuziasmul meu sincer poate să provoace adesea încurcături pentru că reacționez sub impuls, iar apoi îmi dau seama, în lumina lucrurilor care se aranjează diferit, că nu era chiar cum îmi imaginam. Partea bună e că îmi dau mereu silința să fac să fie bine, fără să las lucrurile încurcate și mă reîntorc să spun ”am greșit” cu inima deschisă și cu acceptare.

 

Anunțuri
Standard