Oameni

Cum m-a ajutat pe mine școala românească

Și eu am citit despre decizia Sofiei luată împreună cu Dana Nălbaru și cu Dragoș Bucur de a face școală acasă. Am văzut-o în diferite emisiuni și am citit opinia ei cu privire la treaba asta și, la 9 ani, pare un copil isteț, pe care părinții îl cunosc și știu ce își dorește și ce îi trebuie și se poartă cu el ca atare. Foarte bine! Nu hotărârea lor e cea care mă interesează în acest text, ci anumite aspecte din dezbaterea școala românească versus homeschooling, care, până în acest moment, mi se pare că se poartă în nuanțe de alb ori negru, când, în opinia mea, ca în aproape orice aspect care ține de existența umană, situația e mai diversificată. De aceea, am să explic cum cred că a fost utilă pentru mine școala românească și de ce școala de acasă, pe cât de atractivă e din punctul de vedere al opțiunilor care țin de preferințele personale, pe atât ridică unele dileme despre care am să vorbesc în cele ce urmează. Așadar, acesta este un text despre mine și viziunea mea pe această temă.

*

Școala românească, ca multe alte sisteme, e deficitară din multe puncte de vedere. Până la urmă, la ce e utilă ea? Ce ar trebui să învețe un copil timp de 12 ani, să zicem că-i face pe toți? Să citească, să scrie, să socotească, să aibă gândire critică, deci chestiuni cât se poate de practice ori, dimpotrivă, să aibă relații sociale bune cu alții, să știe să se poarte în lume, să obțină abilități de tot felul care să-l ajute în viață? Sau poate școala e ca să le învețe pe amândouă? În ce mă privește, cred că răspunsul la această întrebare e că școala, în mod ideal, ar trebui să îi ajute pe copii în ambele cazuri. Reușește școala românească să facă treaba asta? Adesea, nu.

Încă de când eram eu în școală, aceasta mi se părea mai degrabă plictisitoare, cu reguli multe, nenecesare, însă, cu toate astea, nu am simțit niciodată că e pierdere de vreme. Erau materii care mă interesau și altele care nu mă interesau. Erau profesori care îmi plăceau și alții care nu îmi plăceau. La școală am învățat că oamenii sunt diverși, cu opinii adesea diferite de ale mele și că e important să găsesc o cale prin care eu să rămân eu și, în același timp, să pot să fiu în pace cu ceilalți, fără să ne călcăm pe bătături. Nu am simțit vreodată că vreau să fiu departe de ei ca să fiu eu însămi cu ale mele, fiindcă ei îmi stau în cale.

Sigur, am fost și eu răzvrătită, am avut nemulțumiri, m-am certat cu colegi și profesori, dar toate astea mi s-au părut perfect în regulă, îl vedeam ca pe un antrenament prin care eu învăț să negociez, învăț să ascult, învăț să ajung la un compromis ori să cedez și așa mai departe. Adică să mă port în tot felul de situații diverse și să mă descurc în ele pe cont propriu. Am înțeles natura fluidă și dinamică a relațiilor dintre oameni, am înțeles că în toate felul meu de-a vedea lumea și personalitatea mea contribuie la calitatea interacțiunilor mele, dar nu am trăit niciodată senzația permanentă c-aș fi nedreptățită, sictirită, martirizată. Am trecut prin situații și-am mers mai departe.

kids read.jpg

Cât despre materii, am învățat unde mi-a plăcut și m-am târât unde nu mi-a păsat și nu mi s-a părut c-ar fi vreo problemă nici aici. A contat foarte mult că părinții mei m-au lăsat să-mi fac experiențele, să văd cu ochii mei, să simt pe pielea mea, să rezolv singură ce e de rezolvat. Ce am știut mereu e că ei sunt acolo și mă susțin necondiționat și e tot ce trebuia să știu. Restul am văzut mereu ca pe un joc!

Sunt de acord cu faptul că la nivel de structură și materii, în școala românească totul poate fi îmbunătățit, dar nu sunt de acord cu faptul că ea, ca mediu, e privită în mod fundamental ca acest loc care distruge spiritul pur și inocent al copilului. Tema aceasta a inocenței mi se pare o chestiune care ține de basme și, adesea, nu înțeleg foarte bine de ce părinții își doresc să prelungească pentru copiii lor o lume pe care ei o consideră ideală, atât în plan fizic, cât și interior. Am fost și eu copil și știu prea bine câte năzbâtii făceam încă de la 6 ani, ce gânduri ghidușe aveam, câtă imaginație și ce planuri de tot felul și, vă asigur, nu era adesea nimic inocent în ce făceam, aveam propria mea realitate alături de alți copii unde, pur și simplu, doream să explorăm tot ce se putea explora. Și asta și făceam.

Există o tendință azi, poate mai vizibilă decât în anii de dinainte, care pune accentul exclusiv pe un fel de drum lin și lipsit de griji în care cu cât un copil în creștere e mai ferit de piedici, cu atât mai bine. Eu nu aș fi atât de sigură că având un mediu în care totul merge șnur și copilul are parte de un destin favorabil girat de alegerile părinților, totul va fi lapte și miere. Ca să explic mai bine: cred că părinții trebuie să fie cei dintâi susținători ai copiilor, la mine așa a fost cu ai mei, însă nu cred că a spune ”locul ăla e rău”, ”omul ăla e rău”, ”mediul ăla e varză” și a pune copilul numai în contexte septice, în care să se simtă permanent încurajat, protejat, acceptat poate, pe termen lung, să aducă lucruri bune.

play

Mă reîntorc la experiența mea și a generației mele și, ceea ce vreau să spun, este că situațiile astea de viață, la vârsta școlii, ne-au ajutat să ne formăm. Situații diverse, unele pe placul nostru, altele nu, ne-au ajutat să ne evaluăm, să aflăm cine suntem, să ne schimbăm, să ne sucim, să intrăm, în sfârșit, la un moment dat, pe drumul nostru, cât ne-o ține și ăsta, că eu la fiecare 6 luni vreau altceva și mi se pare că trebuie să mă reinventez. Are Sișu niște versuri care zic așa:  ”Și nu e ușor/ Că nu-i o școală/ Să te-nvețe cum/ Să ai aripi să zbori/ Să nu mai doară/ Când alergi pe drumul tău”. Din punctul meu de vedere despre asta e vorba, să înveți să faci față tuturor situațiilor. Și n-ai cum să știi lucruri doar prin teorie, trebuie să treci prin ele, asta e învățarea. Învățarea nu înseamnă ce-ți spune doamna profesoră, mama, bunicul sau vecina de bloc. Învățarea înseamnă să faci tu, să încerci tu, să trăiești tu!

Dacă ar fi să aleg acum pentru mine sau pentru copilul meu școala la școală sau școala acasă, aș alege fără îndoială școala la școală, publică ori privată, un sistem sau altul, astea sunt detalii, dar cu siguranță l-aș duce într-o altă comunitate, una care nu-i formată exclusiv din familie ori oameni care îmi iubesc necondiționat copilul. Poate că sună alegerea asta ca și când aș arunca copilul la groapa cu lei, dar, într-un fel, despre asta e vorba, că, vreau sau nu, învățarea vine și prin iubire, dar și datorită experiențelor care ne fac să suferim, care ne incomodează, care ne fac să ne simțim, poate, nașpa.

O să închei pe un ton glumeț și-o să zic că ultimul lucru pe care l-aș vrea ar fi să petrec 24/7 cu copilul meu (asta nu e glumă, probabil d-aia n-o să am copii prea curând, if ever, hahaha) și, cred eu, ultimul lucru pe care l-ar vrea copilul meu ar fi să-mi vadă mecla 24/7. Hei, în anii de generală și-apoi la liceu, abia așteptam să plec la școală ca să scap de acasă și, vorba aia, știți prea bine că părinții mei sunt grozavi, dar n-avea nicio legătură cu asta, pur și simplu sunt toate lucrurile alea mărunte în comuniunea cu cineva care, până la urmă, ajung să te calce pe bătături de parcă cineva croșetează cu nervii tăi, ahahaha. Tot ce vrei e o gură de aer pentru câteva ore ca să te bucuri, totuși, de revedere.

 

Anunțuri
Standard

Un gând despre „Cum m-a ajutat pe mine școala românească

  1. FOARTE BUN ARTICOLUL! Ca fost elev (eminent) si actualmente cadru didactic, pe mine scoala romaneasca m-a format si m-a indrumat atunci cand parintii nu au putut fi alaturi de mine. BRAVO!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s