Oameni

10 ani mai târziu

Text scris de prietena mea, Andreea.

Încă îmi e greu să scriu despre ce am simțit și ce am gândit în zilele de după Colectiv.

Pe 30 octombrie 2015, am plecat la Viscri împreună cu familia mea, unde urma să petrecem un weekend amuzant, cu ateliere de arts & crafts, de Halloween și Crăciun. Vineri seara am adormit pe la ora 22.00, împreună cu copilul, și ne-am trezit abia a doua zi, la 9.00, când am luat copilul de mână și ne-am dus la masă.

Țin minte că nu înțelegeam de ce toate prietenele mele au turuit toată noaptea pe grupurile pe care le avem pe Facebook. Aveam sute de mesaje necitite. Pentru că restaurantul pensiunii era plin și atât eu, cât și fiică-mea nu prea aveam chef să socializăm, ne-am așezat pe terasă, la soare, unde mi s-a părut cam frig. Ea a început să coloreze ceva, iar eu să îmi citesc mesajele.

Primul mesaj pe care l-am citit și care încheia o conversație de o noapte întreagă era: “Ah, uite, Aeon Blank au scris pe Instagram ca sunt OK”.  Mi-a atras atenția pentru că solistul formației e prietenul meu din copilărie. Apoi am început să văd cuvinte ca ”morți”, ”arși”,”foc”, ”Colectiv”. Mi s-a pus un nod în gât și, secunde întregi, am avut o senzație de sufocare. Am intrat pe Hotnews, apoi pe Adevărul. Citeam știrile și vizualizam ce se întâmplase. Lacrimile îmi curgeau din ce în ce mai tare. Am văzut cu ochii minții îmbulzeala, spaima generală și fumul. Am auzit urletele. Am avut un atac de panică.

Copilul desena în continuare. M-am uitat la ea și mi-a venit în minte imaginea dintr-o dimineață oarecare, din primăvara lui 2005, în care am intrat în baie – mama făcea duș – și i-am zis “Nu te speria, sunt bine! Dar aseară, în Expirat, a explodat o bombă și am ajuns la Spitalul de Urgență. Am plagă împușcată în picior”. Mama aproape că a leșinat. Atunci nu am înțeles de ce era atât de furioasă pe club, poliție și medici. Credeam că exagerează; eu eram bine, în ciuda unor schije de plastic rămase în picior, care în continuare, la mai bine de 10 ani de atunci, se plimbă prin coapsa mea dreaptă.

În acea dimineață de 31 octombrie 2015, citind despre Colectiv și uitându-mă la fiică-mea, i-am înțeles mamei furia. Doar că eu simțeam un amestec de furie, anxietate și frică paralizantă –  multe luni mai târziu, după niște ședințe de psihoterapie, am aflat că momentul în care am citit pentru prima dată despre Colectiv, în dimineața de 31 octombrie, pe terasă la Viscri, a fost cel în care mi s-a declanșat stresul post-traumatic după experiența mea din Expirat.

Eu credeam că vizualizez Colectivul în timp ce citeam știrile, însă, de fapt, vizualizam ceea ce trăisem eu cu vreo 10 ani în urmă în Expirat, transpus în spațiul de la Colectiv, pe care și eu îl știam atât de bine. Am citit despre cele două fete găsite moarte în baia din Colectiv și mi-am amintit cum, după explozia bombei artizanale din Expirat, mi-am luat prietena de mână, pe Andreea, și am mers la baia care era în ”fundul” clubului. Singura ieșire era blocată de oameni care se călcau în picioare și tot clubul era plin de fum. Noi am fost norocoase. Nu a luat nimic foc. Iar schija care mi-a intrat în picior a fost doar la câțiva milimetri de de artera femurală. Urlete, spaimă, îmbulzeală, fum și întuneric.

Pe 31 octombrie 2015 nu am înțeles de ce plângeam atât de tare și de ce nu mă puteam ridica de pe scaunul de pe terasa de la Viscri; retrăiam momentul pe care în urmă cu 10 ani l-am tratat superficial. La un moment dat, m-am uitat la ceilalți, din jur. Românii erau serioși, vizibil îngrijorați și butonau telefoanele, iar grupul de francezi râdea și mânca. Am lăsat copilul cu tatăl lui și am plecat în cameră, unde am început să mă gândesc la prietenii mei care ar fi putut fi în Colectiv, la concert. Cu numai două luni înainte fusesem cu o gașcă întreagă (cei mai buni prieteni ai mei) acolo. Mi se părea unul din cele mai OK locuri de concerte de club din București, sonorizarea fiind excelentă față de alte locuri.

M-am uitat pe Facebook ca să văd cine anunțase că merge la concert. Nu aveam prea mulți cunoscuți pe listă. Am citit că prietenul meu din copilărie, care are formația Aeon Blank, era bine fizic și că un alt prieten foarte apropiat, care era tot timpul prin Colectiv, Ștefan, nu fusese acolo la momentul respectiv, dar venise imediat după ce aflase vestea ca să ajute. L-am sunat. Citisem printre sutele de mesaje că ajusese acasă. N-am prea știut ce să-i zic, așa că l-am întrebat cum se simte și l-am lăsat să vorbească.

Mi-a repetat, aproape obsesiv, că nu reușește să scoată mirosul de carne arsă de pe el. În timp ce vorbeam cu el, în mintea mea se derulau imagini cu clubul, îmbulzeala, fumul și disperarea. Am vorbit cam 45 de minute, însă nu mai știu exact despre ce. Mi-a povestit cu lux de amănunte tot ce a văzut și a pățit între ziua de vineri, orele 23.00, și sâmbătă, 6.00 dimineața. Mi-a spus cum a scos oameni arși din club și despre proasta organizare a operațiunilor de salvare.

Când ne-am văzut față în față, ne-am îmbrățișat în lacrimi, fiind conștienți că a fost doar o întâmplare că nu eram noi acolo, în acea seară. Restul zilei mi-l amintesc vag. Am stat lipită de telefon. Mă simțeam ruptă de realitate pentru că, pe de o parte, citeam atrocități și aveam discuții despre ce s-a întâmplat și cum putem ajuta și, pe de altă parte, sculptam dovleci cu fiică-mea și făceam coroane din hârtie. Atmosfera se schimbase însă și la Viscri. Toată lumea era tăcută și tristă. Ne uitam cu înțelegere unii la alții, în timp ce copiii noștri care se zbenguiau, habar n-aveau ce se întâmplă. Mai bine așa!

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s