Oameni

De ce e timpul să spargem bula?

În Piața Bucur din București ajung, de-a lungul zilei, mii de oameni. Pe mulți îi știu din vedere, de la evenimentele de weekend la care merg sau de la alte adunări publice la care am participat. Ion spune că trăim într-o bulă și că suntem mereu aceiași cei care ieșim, care dăm voce nemulțumirilor noastre, care îndeamnă la o cât de mică schimbare, dar care, în definitiv, și-ar dori să vadă la un moment dat și fețe pe care nu le-au mai văzut până atunci, oameni noi. 5000 de oameni care au comemorat ieri tragedia de la Colectiv înseamnă mai nimic în raport cu un număr de locuitori de peste 2 milioane, câți are Bucureștiul. De ce nu suntem mai mulți?

Colectiv nu este doar tragedia comunității de rock, nu este doar tragedia părinților rămași fără copii, nu e doar tragedia celor rămași fără iubiți sau a celor rămași fără prieteni. Da, poate că, acasă la noi sau în grupul nostru restrâns de oameni, suntem definiți de anumite aspecte: muzica pe care o ascultăm, studiile pe care le avem, valorile comune, experiența de viață. Dar când ieșim pe stradă, orașul e al tuturor, avem o viață la comun care se desfășoară după aceleași coordonate, depindem de același sistem și aceiași oameni care-l conduc, suntem, cum s-ar spune, în aceeași oală.

Cine zice că 5000 e un număr mic sau, ca Ion, că suntem în bulă are, într-un fel, dreptate să fie îngândurat sau trist pentru că, de fapt, se întreabă: ”hei, doar pe mine mă afectează o treabă ca asta, doar eu văd că nu se mai poate așa?” Poate că cea mai durearoasă constatare într-un asemenea moment este că prea puțini se simt ținte vii ale unui sistem putred, deși, real, cu toții ar trebui să ne simțim vizați într-un fel sau altul de nedreapta lui funcționare.

Ieri au fost cei de la Colectiv, azi vreun prieten de-al tău bun, mâine chiar tu. Furia și neliniștea funcționează ca empatia, prin exemple mari, clare, uite ce-a pățit ăla, uite cine n-a făcut tot ce s-ar fi putut, și tu, dacă ai trece prin așa ceva, ai putea avea neșansa unui Bănicioiu care să te asigure să nu-ți faci griji, ”avem tot ce ne trebuie.” De aceea, Colectiv a fost și este despre fiecare dintre noi, mai departe de suferința concretă și directă a celor implicați, cei ce sunt și cei ce nu mai sunt, ramificațiile evenimentului ajung la noi sub forma acestor griji pe care, până la urmă, ni le facem pentru propria viață și pentru cea a celor dragi.

Da, ieri a fost un marș al tăcerii în memoria lor, dar, pentru mine, a fost și un marș în care am spus ”văd tot ce se întâmplă, sunt cu ochii pe voi.” Ce-ar fi fost dacă era un număr mai mare de oameni? O grijă mai mare pentru ei, că, din umbră, sunt văzuți, urmăriți, trași la răspundere, că, pur și simplu, nu mai merge așa. Colectiv nu mai e doar despre incendiul din noaptea lui 30 octombrie 2015. Mesajul lui, încă de atunci, dar care se chinuie să rămână în mintea fiecăruia e ăsta: Fii mai alert, mai conștient, mai puțin papă lapte, mai alături de cel care a pățit-o, indiferent că ascultă rock sau manele, că are doctorat sau 8 clase.

Când ești acolo, afară, pe stradă, în oraș, caracteristicile tale individuale, ale noastre, ale tuturor, nu mai contează. Devenim toți ca unul, sub același cer, în același stat, cu aceleași probleme. De dragul nostru, al tuturor, când vin astfel de momente, e nevoie să gândim … colectiv.

Foto: București Optimist

Anunțuri
Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s