Oameni

Pantofii cu toc (guest post de Diana Turturică)

În anul 2002 am ajuns la doctorul Burnei. Aveam 17 ani. Am ajuns la el prin profesorul Pesamosca. Însă până la acel moment mai primisem deja 3-4 opinii medicale. Dacă eşti din Bucureşti, ai acest lux de a te programa la mai mulţi medici înainte de a decide asupra a ceea ce alegi pentru tine. Nu cred într-un „cel mai bun” doctor.

Am ajuns repede şi uşor în biroul dr. Burnei. Spun ”birou” şi nu ”cabinet” în cel mai business sens al cuvântului. Rezidentul a corectat-o pe mama când ea s-a adresat lui Burnei cu apelativul ”domnul doctor”: ”Nu este domnul doctor, ci domnul Profesor.”

Dar să începem cu începutul. În anul 1991, am avut fractură de femur drept, cu deplasare de pe rotulă. Aveam 6 ani. Am fost fixată cu şuruburi la Spitalul pentru Copii Grigore Alexandrescu din Bucureşti. După 2-3 ani de la operaţie, mama observă că nu mai calc pe toată talpa piciorului operat. Ne întoarcem la Grigore Alexandrescu şi ni se spune că la fixarea fracturii a fost atins cartilagiul de creştere, iar piciorul operat va rămâne progresiv mai mic faţă de cel sănătos. Să port talonetă, să revin anual la control, să fac gimnastică medicală până la terminarea creşterii. Asta însemna până la vârsta de 18 ani, la fete. Zis şi făcut. Când s-a apropiat vârsta majoratului, am început periplul pe la medici.

Am început cu Dl. Prof. Dr. Dinu Antonescu. Discuţia a durat câteva minute, cât să ne asigure că există o soluţie, că procesul este îndelungat, dificil, dureros, riscant, dar că se fac destul de frecvent aceste operaţii. Mi-au plăcut, pe lângă argumentele medicale, eleganța, fineţea şi profesionalismul Prof. Antonescu.

Am plecat cucerită de la această discuţie şi cu o programare făcută peste 6 luni, la finalizarea anului şcolar (eram în clasa a X-a). A urmat o excursie de o zi la Mangalia. Acolo era hub-ul românesc al operaţiilor de alungire de oase la acea vreme. Pentru mine suna foarte romantică ideea de a petrece un an internată la un sanatoriu la malul marii. Mi-a trecut însă romantismul în clipa în care am pus piciorul în spital – un spital clasic, românesc, foarte puţin romantic.

diana-open

Diana Turturică

Nu am mai aşteptat să intrăm la medic pentru că nu avea rost. În scurt timp, a apărut în ziare informaţia că la Budimex vine o echipă de ortopezi austrieci, pentru a evalua cazuri. Ne-am trecut pe listele de aşteptare şi, după aproape 12 ore, mi-au spus cam tot ce îmi spusese Prof. Antonescu: aşteptăm să se finalizeze creşterea (acest lucru se poate vedea pe o simplă radiografie) şi pe urmă facem îndelungata şi dureroasa procedură de alungire de femur.

Pe durata aşteptării la medicii austrieci, din discuţiile cu ceilalţi părinţi, ai mei se hotărăsc să mergem şi la Prof. Pesamosca. Ştiam că nu mai operează, nu aveam nimic de pierdut, iar eu mai aveam vreme să cresc. Ajungem la Prof. Pesamosca. Un colos care mi-a prezis cu o precizie alarmantă toate urmările stării mele de atunci (diferenţa dintre picioarele mele ajunsese la 11 cm): probleme ale coloanei, bazinului, articulaţiilor de șold şi genunchi. Le regăsesc pe toate, la vârstele indicate de dl. Profesor.

A fost o discuţie neplăcută şi brutală, dar corectă din punct de vedere medical. Vorbea ca un medic care nu mai are ce pierde şi am apreciat asta. A confirmat că nu mai operează şi ne-a trimis la Burnei. Burnei era pe val atunci. Apărea la TV, prin presă. Am aflat când are consultaţii, ne-am înfiinţat la cabinet/office şi ne-am aşezat la rând, împreună cu oamenii veniţi cu trenul, cu programări, cu probleme mai mari decât a mea. Cred că rezidentului nu i-a plăcut de noi şi de-aia ne-a băgat în faţă (râde).

Burnei a deschis discuţia cu faptul că trebuie să trecem la operaţie urgent. Fireşte, fiind a 5 – a oară în care discutam subiectul, mama întreabă dacă nu este cazul să aşteptăm să se termine creşterea, „cum au spus medicii austrieci” – pam, pam! Ne chinuiam, fireşte, să nu ne scape menţiunea că am fost întâi la Prof. Antonescu. În acest moment discursul lui Burnei s-a schimbat: „Da, urgent, adică urgent după ce se termină creşterea, dar medicii austrieci nu au şcoala medicală pe care o avem noi, noi avem adevăraţii specialişti, împreună putem să inovăm, împreună putem face lucruri pe care medicii din afară nici nu au capacitatea să le gândească, putem avea o premieră medicală. Aparatul Ilizarov este depăşit, este ceva foarte greoi, există nişte tije mult mai performante, mult mai comode, asta dacă vreţi să nu se chinuie mititica”.

diana-si-fiica

Diana și fiica ei.

Ce părinte ar putea rezista în faţa unui astfel de discurs? Mai performant, mai puţin dureros, nemaivăzut până atunci de lumea medicală. Am făcut programare. Ne-am întors acasă. Eram securizată. Aveam două programări, din două, una tot se întâmpla. Am făcut consiliu de familie. Ai mei mi-au zis că decizia e a mea şi că, dacă vreau, putem să mai căutăm. Am întrebat-o pe mama ce părere şi-a făcut despre Burnei şi a redat exact ce văzusem şi eu: ”Eu am impresia că omul ăla nu e prea normal. Nu îşi termină frazele, sare de la una la alta, se bate cu pumnii în piept, toţi sunt proşti, el e deştept. Nu ştiu ce să zic. O fi bun în meseria lui, dar dacă e aşa cum a spus Dl. Prof. Antonescu şi trebuie să mergem la spital lună de lună, timp de aproape un an de zile, mai degrabă l-aş preferă pe Antonescu”.

Eu ştiam doar instinctiv că nu vreau să îl mai văd vreodată pe Burnei în faţa ochilor. Cu mintea de acum pot să verbalizez şi eu cum a făcut-o mama în urmă cu 15 ani, însă atunci era doar ceva care ţipa în mine să plec de lângă el. Ce ţi se întâmplă când nu te operează Burnei? Între 1991 şi 2004 am fost internată de cel puţin 10 ori la Spitalul Clinic de Ortopedie Foişor.

Am prins acolo un incediu care a pornit în mansarda în care se schimba personalul când venea la muncă, înainte de renovare, am stat în saloane de bărbaţi, împreună cu mama, l-am prins apoi renovat şi am ajuns să-l văd şi cu lift. Până să intre în programu-pilot de descentralizare, Foişorul a fost un spital de ortopedie fără lift.

fix1.JPG

Biletul de trimitere prin care se recomanda montarea fixatorului de către Prof. Antonescu, cel care a și operat-o pe Diana.

În anul 2002 m-am internat pentru operaţia de fixare a aparatului de alungire. Prof. Antonescu îmi spusese să vin cu o săptămână înainte de data programată pentru operaţie. M-am dus, m-a trimis la radiografie, a constatat închiderea inelelor de creştere şi m-a chemat cu 2 zile înainte de operaţie să dau sânge pentru operaţie, pentru autotransfuzie. Pot să descriu în termini medicali prin ce am trecut pentru că Prof. Antonescu mi-a explicat fiecare pas din ceea ce urma. Apoi am vorbit cu medicul anastezist şi cu medicul rezident. Am parcurs fişa cu medicul rezident, apoi formularul de consimțământ – ţin minte şi acum că l-am semnat cu pixuri colorate. Mi s-au explicat riscurile şi tot medicul rezident a promis că totul va fi bine.

Pe masa de operaţie, anestezistul m-a trezit în două momente diferite, doar că să „îmi mai ia puţin pulsul”. Prima dată se auzea ciocan pe metal şi am crezut că am halucinaţii din cauza anesteziei. I-am întrebat dacă aşa este şi toată sala a izbucnit în râs. Apoi, m-a trezit la finalul operaţiei. Era linişte, se strângea instrumentarul. Am întrebat dacă s-a terminat şi Dl. Prof. Antonescu mi-a spus că a terminat partea care ţine de dumnealui, dar că acum vor urma eforturi mari din partea mea. I-am zis că îi mulţumesc foarte mult. Răspunsul lui n-am să-l uit niciodată: ”Nu-mi mulţumiţi mie, mulţumiţi echipei şi le mulţumesc şi eu colegilor mei.”

Echipa i-a mulţumit dlui. Prof. Antonescu şi următorul moment pe care mi-l amintesc este trezirea în salonul de terapie intensivă. Fixatorul nu a costat nimic. Bani pentru operaţie am încercat şi eu, şi mama să îi strecurăm Prof. Antonescu în toate modurile posibile. Ne-a refuzat. Am adus prăjituri şi ne-a rugat să le lăsăm la camera de gardă, pentru colegii care vor rămâne peste noapte în spital.

Timp de un an de zile am revenit la pansamente, controale, radiografii. Nu a fost un an simplu sau lipsit de incidente, dar acea echipa, care a fost cu mine în sala de operaţii, care m-a urmărit după externare, a acţionat în concordanţă cu atitudinea dlui. Profesor.

diana-si-sotul

După operație, Diana a putut să poarte tocuri. În fotografie este alături de soțul ei.

Îmi mai amintesc de dl. dr. Dragoş Şchiopu, care acum nu mai profesează în ţară (dar sper să revină în România, cel puţin când vor mai urmă operaţii pentru mine) şi dna. Anca Marinovici, kinetoterapeutul care m-a învăţat să merg din nou. După scoaterea aparatului, am fost programată la controale regulate, mi s-a impus să vin la spital pentru fizio şi kineto şi să fac exerciţii acasă. La fiecare control, dl. Profesor îmi verifica musculatura coloanei şi mă mustra dacă nu vedea niciun progres.

Cred că problema lui Burnei este una care ţine de patologie, de psihiatrie. Cred că un consult psihiatric care să aibă loc în mod constant şi în rândul medicilor ar fi putut să ajute zilele acestea în zona de efectuare a justiţiei, în ceea ce îl priveşte pe Burnei şi pe victimele lui.

Dar, până la orice măsuri pe care le vor lua sau nu, statul, instanţele, Colegiul Medicilor, legiuitorii, cred că este esenţial ca fiecare dintre noi şi, mai ales, părinţii copiilor, să cerem cât mai multe opinii, să ne ascultăm instinctul şi să încercăm să fim foarte echilibraţi când ne punem vieţile şi sănătatea în mâna unui alt om. Faptul că Burnei are probleme grave de comportament ar fi trebuit observat şi sesizat cu mai mult de 15 ani în urmă, de orice cadru medical cu care acesta a lucrat, începând cu Prof. Pesamosca.

Ce am obţinut eu datorită dlui. Profesor Antonescu? Pot să port pantofi cu toc, să stau în picioare lângă soţul meu, dreaptă şi sănătoasă şi, cel mai important, am o fetiţă născută pe cale naturală, dintr-o sarcină fără probleme (de coloană sau bazin – cum ar fi putut fi) la care nici nu am îndrăznit să sper.

Unii dintre pacienţii lui Burnei şi-au pierdut viaţa.

Eu am privilegiul pantofilor cu toc.

Anunțuri
Standard

4 gânduri despre „Pantofii cu toc (guest post de Diana Turturică)

  1. Pingback: Pantofii cu toc. O altă poveste despre doctorul Burnei | Stiri de Elita pentru toti romanii

  2. Marian zice:

    Final fericit…. Posibilitatea de a obtine mai multe opinii cumulata cu taria cu care ai luat o decizie, nu te-a lasat in mana lipsei de moralitate a unor medici … Dar asta nu se poate intampla in foarte multe cazuri. Credulitatea oamenilor, bazata pe faptul ca medicul este un om cu o buna moralitate, duce la rezultate ca cele ramase in urma medicului Burnei.

  3. Cristian Dragan zice:

    Dienuța draga, m-ai blocat complet cu varful eisberg-ului suferintei pe care l-ai lasat sa se intrevada, dar iti multumesc din suflet in numele tuturor celor care sunt in fata unei decizii care ar putea sa le curme orice urma de viata normala datorita unor psihopati ca Burnei. M-a marcat cumplit povestea fetitei țintuite la pat de imbecilitatea si paranoia acestui pseudo doctor Burnei. Am scris cateva mesaje si ministrului sanatatii in acest sens, probabil pe langa foarte multi altii, care in final se pare ca au avut ecou, avand in vedere ultimele evenimente care il au ca actor principal pe sus mentionatul.
    Cu totii avem dreptul la deja celebra a doua opinie, si evident, niciodata nu trebuie sa lasam propriul instinct pe ultimul plan cand vorbim de decizii de asemenea importanta. In acelasi timp, nici unul dintre noi nu are voie sa se lase coplesit de celebritatatea sau asa zisa notorietate a unor indivizi ca Burnei. Dincolo de orice aparență, luciditatea, comunicarea, brain storming-ul, sunt singurele arme de aparare si de asigurare a unei sperante indreptatite la normalitate.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s