comunicare, Oameni

Ce facem până la proteste? Despre delăsare și implicare în viața de zi cu zi

Protestul e o formă de implicare civică. Dar nu e singurul. Pe mine mă preocupă mai mult felul în care ne implicăm, ca cetățeni și ca oameni, în viața de zi cu zi. O să vă spun de ce dându-vă ca exemplu situația prin care am trecut în această dimineață pentru că ea arată atât delăsarea, cât și implicarea, deopotrivă. Iar situații ca cea despre care urmează să vă povestesc există, zi de zi, pe toate drumurile. Și rezolvarea lor contează enorm pentru buna noastră funcționare.

În urmă cu două ore am plecat să mă întâlnesc cu cineva la cafea, în cartier. Eram pe strada Puțul lui Zamfir când am trecut în dreptul unui bloc în construcție. Un muncitor stătea lângă clădire, așteptând parcă ceva. L-am văzut, dar m-am uitat la el așa cum te uiți la orice om pe lângă care treci zi de zi. Și el m-a văzut pe mine. Când am ajuns în dreptul lui, lângă clădire, s-a auzit brusc un poc. De la etaj căzuse cu putere un pachet greu care atunci când a atins pământul a făcut mult zgomot. Pe mine zgomotul brusc pe care l-am auzit lângă mine m-a speriat și din cauza sperieturii, mi s-a contractat musculatura gâtului și a spatelui. Știu, ciudat, nu? Mi-am continuat drumul și, în timp ce mergeam, mi-am dat seama că am suferit un șoc, chiar dacă situația pare stupidă și insignifiantă.

Am ajuns la cafenea. Gâtul și spatele mă dureau tot mai tare. Am devenit furioasă. De ce m-am înfuriat? Fiindcă m-am gândit că eu, sau altcineva în situația mea, ar fi putut s-o pățească mai rău, poate că un om care e mai slab de înger sau care stă prost cu inima ar fi putut suferi un șoc mai puternic sau chiar un infarct. M-am înfuriat mai ales fiindcă omul ăla care stătea acolo și care m-a văzut că vin nu a avut pur și simplu gură să-mi zică: urmează să cadă ceva, aveți grijă sau stați pe loc 30 de secunde, va cădea ceva de sus.

După ce mi-am comandat cafeaua și cu gândul la incident, mi-am cerut scuze persoanei cu care eram și i-am spus că trebuie să ies puțin. M-am îmbrăcat și m-am dus înapoi la șantier unde le-am explicat supărată muncitorilor ce am pățit și am cerut numărul de telefon al responsabilului de șantier. Ei mi-au zis că nu au vrut să facă una ca asta și i-am crezut că nu au fost rău intenționați, însă tot am vrut să vorbesc cu un responsabil al lor despre cele întâmplate. Mi-au dat numărul de telefon pe care l-am cerut, le-am spus la revedere și am plecat.

Am sunat la numărul respectiv și mi-a răspuns un domn amabil. I-am povestit cele întâmplate și omul a oftat. Mi-a spus că lucrează de 20 de ani în domeniu și că genul ăsta de situații i se întâmplă mereu. Că oamenii cu care lucrează nu pot anticipa la timp situațiile sau nu au flerul sau inteligența emoțională să-și dea seama cum o acțiune de-a lor poate să influențeze pe cineva. Mi-a zis că așa e România și că singura soluție e emigrarea.

I-am spus că îmi doresc să nu intrăm în genul ăsta de discuție despre cum avem o țară praf și că să plecăm e soluția, dar l-am rugat să vină cu măsuri concrete: poate să explice mai bine oamenilor cu care lucrează ce înseamnă să fii atent la ceilalți, poate să le rețină din salariu la fiecare greșeală de acest gen, poate să nu mai răspundă cuiva care are probleme, cum am avut eu, că asta e România și să le pună în vedere oamenilor lui că o acțiune d-asta periculoasă se poate sfârși mai nasol sau că un om mai nervos decât mine i-ar putea da în judecată. Că a spune ”asta e” sau ”am avut ghinion” sau ”asta e România” nu e un răspuns.

Responsabilul mi-a promis că se va întoarce pe șantier și va discuta, din nou, cu ei. De ce din nou? Pentru că se pare că fix pe același șantier au mai existat plângeri de la oameni cu tot felul de probleme cauzate de lucrările alea în spațiu deschis, unde oricine trece pe acolo e expus.

De ce m-am întors eu pe șantier ca să cer socoteală? Simplu! Așa cum am spus cred că acest gen de implicare e la fel de important ca protestul. A vedea și a spune ce nu e în regulă, a căuta soluții, a acționa, a nu lăsa la voia întâmplării mi se pare o atitudine care contează enorm ca să ne fie bine. A spune lucrurilor pe nume cu bună intenție, a încerca să atragi atenția unor oameni care poate nu-și dau seama ce fac, a face tu acolo unde nu fac alții, a ridica tu hârtia de pe jos aruncată de altul în loc să te duci să-l tragi de urechi, a pune mâna tu să dai jos din autobuz bagajul greu al doamnei în vârstă, a fi tu cel care zâmbește primul tânărului care abia învață meseria de casier la Mega Image, a atenționa un om pe stradă când are ghiozdanul deschis sau a te oferi să încerci să liniștești copilul care plânge când mama nu poate s-o facă în loc să te uiți urât la ea că nu știe să-l controleze, a suna tu la orice companie e nevoie când miroase a gaze, când vezi un fir neizolat în plină stradă, când ți se pare că va cădea tencuiala de pe un bloc din Calea Victoriei, toate astea înseamnă să fii PREZENT.

Toate astea, practicate în mod conștient și repetat, reprezintă o îndemânare pe care TREBUIE să o exersăm zi de zi de zi ca să ne fie tuturor un pic mai bine.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s