Oameni, Timp liber

Lacrimile unei mame. Ce se întâmplă când te muți de la părinți?

Aveam 25 de ani când am plecat de acasă, de la părinți. Aș fi făcut-o mai devreme, dar nu aveam suficienți bani ca să fiu sigură că mă pot descurca pe cont propriu, fără niciun ajutor din partea lor. Ăsta a fost pariul pe care l-am pus când m-am decis că e momentul să-mi văd de drum într-o altă casă: să nu cer ajutorul lor financiar pentru chirie, întreținere și alte cheltuieli. M-am ținut de plan până azi, 7 ani mai târziu, lucru care nu poate decât să mă bucure.

Cu toate astea nu pot uita ziua în care am plecat de acasă. Era o zi frumoasă de vară, cu o săptămână înainte de ziua mea de naștere. Când mi-am anunțat părinții prima dată că am găsit o locuință, tata a acceptat informația cu lejeritate. M-a întrebat unde voi locui, cu cine, cum arată spațiul, dacă am nevoie de ajutor cu mutarea și așa mai departe. Mama a evitat subiectul, ca și când nu ar exista. A ascultat discuția mea cu tata, apoi am vorbit despre altele.

Cu geamantanul la ușă mă pregătesc să spun ”sărut mâna, mamă, ne vedem la petrecerea mea aniversară”. Amândoi erau invitați la ziua mea de naștere, căci făceam petrecere în noua casă. O sărut pe mama pe obraji. Mama tace. Tace pentru că plânge. Lumea ei s-a prăbușit fiindcă plec de acasă și crede că ăsta e începutul sfârșitului: n-o să mă mai vadă, n-o să mai sun acasă, n-o să mai știe cum arăt. O asigur că nu va fi cazul, că nimic din toate astea nu se va întâmpla. Nu contează, tristețea ei e de neconsolat.

Între timp am ajuns în a doua mea casă. Tot cu chirie. Legătura cu ai mei a rămas foarte bună, poate chiar mai bună fiindcă, evident, vine un moment când părinții le au pe ale lor, copiii pe ale lor și distanța aduce, de fapt, apropiere. Așa s-a întâmplat și-n cazul nostru. Ba mai mult. Azi camera mea arată ca și când nu am fost acolo niciodată. În afară de câteva cărți, patul și poze cu mine, nimic nu mai indică trecerea mea pe acolo. Ce s-a întâmplat cu camera mea?

A devenit dressing pentru mama și tata. Ați citit bine, amândoi și-au pus hainele în camera mea, peste tot, în șifonier, pe scaune, pe pat. Mi-e dor să dorm o noapte acolo, aproape de ei? Ghinion! Nu am unde. ”Bine, mama, dar ai plâns cu lacrimi de crocodil când am plecat,” îi zic. ”Am plâns, că nu știam ce urmează, cum va fi, dar acum că e bine, mi-a trecut,” îmi răspunde relaxată, un soi de asta-i viața, bine că avem unde să ne punem noi lucrurile.

Sigur că mă bucur că părinții mei sunt bine și au găsit o utilitate camerei mele și că nu-l țin ca pe un muzeu în care totul amintește de mine. Însă, uneori, de dragul vremurilor trecute, vreau să intru acolo, să închid camera, să dau drumul tare la muzică, să citesc și să mănânc ciocolată în vârful patului în timp ce, din sufragerie, se aud râsetele lor sau mama fredonând Mariah Carey în bucătărie în timp ce fumează o țigară pe geam și bea Pepsi la doză, combinația ei preferată.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s