Oameni, Timp liber

Acasă, pe drum. Povești de la Elena și Cosmin ca să cunoști mai bine lumea în care trăiești

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț sunt o jurnalistă și un fotograf din București care în urmă cu mai bine de patru ani au făcut o mare schimbare în viața lor: s-au hotărât să trăiască într-o rulotă și să-și facă meseria fiind mereu pe drum. Nu le-a fost ușor, însă, în timp, s-au adaptat noilor condiții de viață. În plus, miza lor era mai mare decât disconfortul: să fie alături de oamenii ale căror povești le spun, în comunitățile lor, pe perioade nedeterminate, astfel încât să fie siguri că înțeleg mai bine lucrurile despre care scriu. Poveștile lor pot fi citite pe site-ul Teleleu și, mai nou, în cartea ”Acasă, pe drum”, apărută la editura Humanitas.

acasa

Am citit cartea, pe nerăsuflate, într-un weekend. Deși știam proiectul făcut de Elena și Cosmin, nu-l urmăream în mod constant. I-am spus și Elenei la telefon, când am făcut interviul, că din motive pe care nu le pot explica, evit să citesc povești despre sărăcie, violență, lipsuri, abuzuri. Pentru că, la finalul zilei, nu pot să fac nimic să fie mai bine. La fel cum nici Elena, nici Cosmin nu pot interveni în comunitățile în care ajung ca să schimbe soarta oamenilor de acolo. Sunt simpli martori. Atunci de ce am cumpărat și citit cartea asta? Pentru că am fost curioasă, pentru că mi s-a părut mai suportabil să citesc despre toate lucrurile grele despre care Elena a scris dacă am acces și la povestea lor, la felul în care trăiesc în rulotă, la țările în care ajung și la alți oameni care trăiesc ca ei.

Ce înseamnă pentru voi să vă deschideți în fața suferinței pe care o întâlniți? Cum a fost adaptarea la suferința altora, la a asista la ea?

Când am plecat la drum cu ideea de a face acest proiect despre cultura românilor de a-și educa copiii și de a-și corecta soțiile prin violență, noi nu știam, de fapt, ce vom întâlni. Nu eram pregătiți pentru ceea ce urma să descoperim în localitățile în care am ajuns. Prima oară când am nimerit în penitenciare și am aflat niște povești crâncene ale deținuților despre felul în care copilăriseră și trăiseră, ne-au zguduit. Poveștilea alea nu le-am inclus în carte, dar e un scurt video cu pușcăriașii în materialul A DOUA CASĂ pe Teleleu.

Îți dai seama că nu e ușor să empatizezi cu un bărbat tatuat, puternic, care știi că e închis pentru o infracțiune. E mare diferența față de o femeie slabă, mamă, care îngrijește opt copii și pare neîngrijită. Dar vulnerabilitatea pe care noi am văzut-o în acești deținuți ne-a zdrunciat pentru că nu ne așteptam să vedem bărbați de 30-40 de ani, tatuați și respectați în penitenciar, care încep să plângă în interviu povestind despre tatăl vitreg care îi bătea îngrozitor. Atunci am înțeles prima oară, când am ajuns în penitenciarele din Baia Mare, Chilia Veche și Craiova, în ce fel de poveste ne-am băgat și cât de adânc urmează să intrăm în traumele și viețile acelor oameni.

Imediat ce am terminat turul în penitenciare, am ajuns în Mironeasa, care are alt gen de victime și alt gen de traume. Acolo e violența obișnuită, care se petrece zilnic în familiile din România, unde copiii sunt educați așa, o violență acceptată social și cunoscută de toți, pe care nici victima, nici agresorii n-o consideră violență.

Și-apoi e această mare vioelnță, cea gravă, unde, cum zicea directoarea școlii din Mironeasa, bătaia adevărată e aia soră cu moartea, când vine Salvarea să te ia. Și atunci chestia asta ne-a zguduit și mai tare decât ce văzusem în penitenciare pentru că ne-am dat seama câtă suferință îndură oamenii din jurul nostru, de care noi habar n-aveam înainte.

87_2015-05-31-16-10-43-2.jpg

Elena Stancu și Cosmin Bumbuț trăiesc în rulotă de peste 4 ani de zile

Când am început să lucrez la acest proiect, am încercat să îmi rezolv niște probleme cu mine însămi, să-mi înțeleg părinții sau de ce și eu, la rândul meu, am fost educată cu cureaua. Dar felul în care am fost eu bătută cu cureaua când eram mică, de niște părinți care mă iubeau, dar atât știau ei să facă pentru copilul lor, altfel un adolescent turbat, nu avea nicio legătură cu ce li se întâmpla acestor oameni. Copilăria mea intra la violența aceea obișnuită, care se petrece în toate familiile din România, acele lucruri care mie mi se păreau că fuseseră niște suferințe pentru mine, erau nimicuri în comparație cu ce aflam acolo. Și aceste prime experiențe pe care le-am avut ne-au sensizibilizat și ne-au făcut să înțelegem lucrurile altfel, să le punem în altă perspectivă.

Când pleci la drum să faci un material, te gândești că va ieși așa și pe dincolo. Și evident că totul s-a schimbat pe parcurs. Când am început să lucrăm la aceste proiecte, ne duceam în comunitatea respectivă și petreceam cu oamenii aceia câteva ore pe zi sau câteva zile, dar noi nu știam ce înseamnă să stai zi de zi cu oamenii respectivi, care-ți devin prieteni și de care te atașezi, cu care stabilești o relație mai profundă și cât de dureros e să pleci de acolo și să știi că pe ei i-ai lăsat în aceeași situație pentru că tu nu poți decât să-ți faci treaba de jurnalist, respectiv fotograf, și nu poți să-i scoți de acolo, nu poți să-i iei pe copii, să-i bagi în rulotă și să pleci, să-i protejezi într-un fel sau altul, că n-ai puterea asta. Asta a fost partea cea mai dureroasă, pentru care nu eram pregătiți când am plecat la drum.

Ai găsit prin aceste povești răspunsul la întrebarea ta: de ce mă băteau părinții mei?

Da, dar nu am găsit-o cum speram s-o găsesc când am plecat la drum. N-am găsit-o documentând poveștile astea de violență împotriva copiilor, ci am găsit-o devenind mai tolerantă. M-am schimbat mult în anii în care am lucrat la aceste materiale, mi-au dispărut o parte dintre prejudecăți și am început să am mai multă răbdare cu oamenii și să încerc să înțeleg contextul său, trecutul și mediul care-l construiesc pe acel om.

Când eram mai tânără, eram foarte furioasă, însă lucrurile s-au așezat și acum pot să-i înțeleg pe ai mei, care au avut multe lipsuri în tinerețea lor, care n-au avut nici ei o relație sănătoasă cu părinții lor. Și lor le-a lipsit acea căldură și acel confort emoțional care mi-a lipsit și mie. Ori dacă nu ai știut să îți externalizezi niciodată emoțiile, dacă nu ai știut că mai important decât să asiguri hrana și hainele copilului, e să asiguri că trăiește sănătos emoțional, dacă n-ai făcut asta, n-ai de unde să știi. Nici nu ți-ai pus problema asta vreodată. Și atunci mi-am rezolvat aceste probleme și mi-am reparat relația cu părinții mei, pe care credeam c-o s-o repar altfel, mi-am reparat-o devenind eu mai tolerantă și fiind eu mai dispusă să-i înțeleg.

147_2014-08-18-21-05-47-2.jpg

Elena lucrând la poveștile documentate peste zi

Ei au citit cartea?

Da.

Și ce părere au avut despre faptul că ai spus public că și tu ai fost un copil bătut?

Eu mai scrisesem despre ai mei și mai văzuseră niște articole despre asta. Părinții mei au un foarte dezvoltat simț al umorului. Motiv pentru care, pentru ai mei, n-a fost nicio tragedie că am scris despre asta, adică m-au luat oricum tot timpul la mișto. Toți prietenii mei din Craiova au crescut cum am crescut și eu, a fost o traumă de generație. Toți eram bătuți acasă, toți am avut o copilărie similară. Alți prieteni de-ai mei mi-au spus că n-ar putea să scrie despre ai lor pentru că le-ar provoca o foarte mare suferință. Cu ai mei lucrurile stau diferit pentru că relația noastră e diferită. Am putut să vorbesc direct pentru că pentru ai mei nu a fost niciodată o suferință că am vorbit public despre chestia asta. Nu știu însă ce se ascunde până în adâncime în acest mișto al lor, dar nu a fost o suferință. Mama spune că mă uit la prea multe filme americane.

Ai identificat vreun fir comun în toate poveștile despre violența domestică pe care le-ai documentat?

Sunt un million de motive, nu există un aspect comun. În comunitățile sărace, motivele violenței în familie sunt legate de sărăcia care creează o grămadă de frustrări fiindcă e nasol să ai copii și să nu ai ce să le dai să mănânce. Ca să poți să înduri sărăcia, de multe ori te îneci în alcool. Iar în familiile în care nu sărăcia e neapărat problema, e aspectul cultural, anume că știi din bunici și străbunici, de la vecini și din literatură că tu, bărbat, ai dreptul să îți corectezi copiii și femeia prin violență, cum se zicea prin Moldova, ”îs copchiii mei, e femeia me’, n-ai tu treabă.” Există și o violență extremă, căreia nu i-am găsit motive reale, cum e povestea Georgianei, o fată pe care tatăl a bătut-o cu lanțul, cu pumnii, cu picioarele, cu parul din vie, cu biciul, încât Georgiana se ascundea în cotețul câinelui, iar acolo nu mai e corecție, ci tortură.

146_IMG_0551.jpg

Acasă, pe drum” este cartea în care Elena și Cosmin au adunat fotografii și povești din cei 4 ani petrecuți pe drumuri, documentând poveștile oamenilor din jurul nostru

Deci violența se întinde pe mai multe niveluri și sunt mai multe motive care duc la asta. Iar în ceea ce privește bărbații din mediile educate care-și bat copiii, ei au tot felul de explicații demente. Am fost la un adăpost de femei din Cluj și toate femeile spuneau: mă bătea pentru că era gelos, pentru că lucram și el voia să stau acasă, pentru că n-am spălat vasele și tot așa. Însă motivele reale nu erau astea, ci oamenii ăștia aveau probleme mult mai serioase. Ce am observat în cazurile astea de violență domestică documentate de noi, inclusiv la Rășinari, unde am încercat să reconstruim viața de cuplu și familie trăită de o femeie înainte de a fi ucisă de partenerul ei, partener pe care l-am cunosut în penitenciarul din Aiud, e că și mama victimei a fost bătută de tatăl ei, iar agresorul a trăit, de asemenea, într-o familie în care tatăl avea ultimul cuvânt și putere absolută. Toți vecinii din comunitate acceptau ca pe un fapt că bărbatul își mai bate nevasta din când în când, numai să n-o bată prea tare. Numai că această limită a lui ”prea tare” e greu de stabilit. Ce înseamnă ”prea tare”? Violența domestică se moștenește chiar dacă ești victimă sau agresor.

Când stai atât de mult în preajma unor astfel de povești, cum faci să nu cazi pradă sentimentului că viața e o mare nenorocire? 

Noi nu am reușit să ne detașăm pentru că parcând rulota acolo, între oameni, e greu să te detașezi. Nu te duci câteva ore, stai cu oamenii ăia și apoi pleci. Te duci câteva ore cu oamenii ăia, închei treaba, dar pe urmă tot cu ei stai de vorbă: de unde iau apă, de unde iau curent? Și apoi seara la magazin tot cu ei te întâlnești, și la birtul din sat tot cu ei bei o bere. Tu trăiești acolo, cu acei oameni, pe perioada în care ți-ai propus că vei documenta subiectul respectiv. Numai că ce se întâmplă e că oamenii ăștia nu trăiesc într-o tristețe continuă. În Satu Mare, unde ne-am împrietenit cu niște băieți fără adăpost, noi am râs cu ei, era nasoală viața lor și trăiau cu abuzuri îngrozitoare, erau bătuți de poliție, dormeau sub podul de cale ferată, în frig, dar nu stăteau și plângeau încontinuu fiindcă aveau o viață nasoală, nimeni nu face lucrul ăsta, nici în penitenciare nu stăteau toți triști și plângeau. La penitenciarul de minori de la Craiova ne-am împrietenit, de asemenea, cu niște tineri, am mers la repetițiile lor la cor, ne-au cântat manele, a fost veselă atmosfera, chiar dacă poveștile lor de viață erau triste. Și, cumva, am descoperit în oameni această frumusețe incredibilă.

Un băiat de 14 ani care trăia într-o casă abandonată de pe malul Someșului, fără apă curentă și electricitate, cu o mamă care-l întreținea și pe el, și pe frații lui din prostituție, era foarte drăguț, și deștept, și mișto. Ne-am întâlnit într-o seară cu el în Penny Market, când ne luam zacuscă și conserve de pește, și el era acolo să-și încarce telefonul mobil. Cât ne-am învârtit p-acolo după mâncare, l-am întrebat: Ce vrei de mâncare, Fernando? ”Nu vreau nimic, nu mi-e foame”, a răspuns el. Nu avea cum să nu-i fie foame. Și am insistat foarte mult, el nu voia să ne lase să ne cheltuim banii și, cu mare dificultate, i-am luat un suc, am zis ”o să-ți iau eu un suc la alegere dacă nu-mi zice ce vrei”, și a zis ”bine, dar să nu fie scump”, și i-am luat o sticlă mare de Sprite, și el a zis ”nu d-ăla, că e scump”.

23_2014-01-01-17-05-29.jpg

Elena în rulota în care trăiește de 4 ani de zile și în care fiecare lucru stă la locul său bine stabilit fiindcă altfel ar fi o harababură

Apoi, tot la Satu Mare, ne-am dus la adăpostul de noapte, unde pot să doarmă oameni ai străzii care nu-s beți sau drogați când ajung acolo, deși iarna primesc pe toată lumea. Și acolo una dintre fetele cu care ne-am împrietenit avea o portocală pe pat și a vrut să ne dea nouă portocala. A insistat atât de tare încât a trebuit să mințim că nu ne plac portocalele fiindcă eram șocați că vrea să ne dea ceva. Am cunoscut această frumusețe incredibilă în cele mai neașteptate locuri. Oamenii, oricât de greu ar trăi și oricâtă suferință ar purta în ei, au părțile lor bune.

Ce s-a schimbat în voi în toți anii aceștia în care ai fost pe drum?

Suntem mai puțin atașați de lucruri pentru că nu putem avea atât de multe lucruri în mașină. Când ne cumpărăm haine, ai cumpărat ceva, dai ceva, asta e regula. Apoi relația dintre noi s-a aprofundat, am devenit ca niște camarazi, aici, în mașină și tot documentând tot felul de proiecte împreună. Mi se pare că înțeleg mai bine lumea în care trăiesc decât înainte pentru că înainte foloseam și eu cuvinte ale căror sens, de fapt, îmi scăpa. Cuvinte ca ”incluziune socială” și ”discriminare” și mai știu eu ce, pe care le înțelegeam la nivel de concept, dar nu înțelegeam ce înseamnă traduse în viața de zi cu zi ale acestor oameni. Ne-am făcut o grămadă de prieteni și am devenit mult mai ușor adaptabili. Când abia ne mutaserăm în mașină, în primul an, încercam să ne traducem pe noi în limbajul oamenilor între care eram, fie că era vorba de un penitenciar, fie că era vorba de o comunitate de romi sau de o comunitate tradițională din Maramureș și ne purtam diferit cu fiecare. Acum vorbim la fel și dacă ne întâlnim cu prietenii noștri din București, și dacă ne întâlnim cu Geo, și cumva suntem pe aceeași lungime de undă cu toate aceste comunități atât de diferite între ele.

83_2017-08-03-08-56-47-2.jpg

Elena alături de țigani căldărari din Corcova care le-au devenit buni prieteni

Cum pot oamenii să înțeleagă și să accepte că-n lume există câte puțin din toate?

Ar trebui să fim expuși, să nu mai fim închiși în mediul nostru. Eu foarte târziu, după ce-am făcut niște materiale cu niște copii cu dizabilități, mi-am dat seama că ”băi, la școala aia privilegiată de piloși la care am fost și eu în Craiova, de ce n-am văzut în viața mea un rrom, un copil cu sindrom Down sau cu autism?” Mi-am dat seama că era ceva foarte în neregulă cu mine și cu lumea din jur dacă a durat atât timp ca eu să ajung la niște oameni care altfel trăiau lângă mine. Însă noi stăm închiși, cu d-ăștia ca noi, și încercăm tot timpul să avem prieteni ca noi, mergem în locuri cu oameni ca noi și dacă nu încercăm să cunoaștem alte realități, nu avem cum să știm, putem doar să presupunem ce se întâmplă. Dacă tu nu te-ai oprit niciodată să pui niște întrebări unui om al străzii pe care sigur îl vezi în jurul tău mereu, o să crezi că toți pe stradă au ajuns acolo fiindcă sunt alcoolici, drogați sau au făcut ceva rău. Noi în adăpostul ăla de noapte în care am fost, în Satu Mare, am întâlnit foarte mulți bătrâni și asta ne-a întristat. Majoritatea fie fuseseră dați afară de copiii lor, fie fuseseră păcăliți și-și pierduseră casele, și erau oameni ca noi, care au avut o meserie, dar au ajuns pe stradă din cauza unei conjuncturi. Ori dacă noi nu facem acest efort de-a ne opri în fața cerșetorului și de a-l întreba cine e, cum îl cheamă, câți ani are și de ce-a ajuns acolo, n-avem cum să știm altceva despre realitatea celorlalți. Putem presupune. Însă, când presupunem, de obicei presupunem greșit.

Fotografiile din articol sunt realizate de Cosmin Bumbuț.

Vrei să fii la curent cu poveștile spuse de Elena și Cosmin? Urmărește-i pe Teleleu.

Dă-le o mână de ajutor ca să poată colinda țara în lung și-n lat ca să spună povești. Susține-i aici.

Ești pasionat de fotografie? Dă follow lui Teleleu pe Instagram și vezi imaginile lui Cosmin.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s