Oameni, Timp liber

Life is a bitch and then you die. Interviu cu scriitoarea Lavinia Braniște despre romanul ”Interior zero”

Interior zero e romanul Laviniei Braniște pe care l-am citit anul trecut, dar pe care nu mi-l pot scoate din minte. Să ne înțelegem: citesc mult, dar rețin puțin din ce citesc. Recunosc că n-am nici o memorie prea bună, însă nu pot să spun nici că sunt prea multe cărți care se lipesc de mine și pe care simt nevoia să le recitesc.

Cu Interior zero lucrurile stau diferit pentru că nu ai sentimentul că citești o carte, că ai de-a face cu ficțiunea, ci că, fără să-ți dai seama, ai devenit parte din realitatea prezentată acolo. Hei, stai, de fapt, sentimentul îți e familiar fiindcă s-ar putea să fi trăit momente familiare celor din carte sau se poate să te fi întâlnit până acum cu oameni ca cei care-s acolo sau, și mai rău, s-ar putea ca pentru o vreme să fi fost chiar tu unul dintre oamenii ăia nesuferiți despre care scrie Lavinia (poate încă ești unul dintre ei). 

Am vrut să aflu de la Lavinia cum a reușit să scrie un roman atât de real, în care personajele pot cu ușurință să-ți devină imediat antipatice. Și de la întrebarea asta am ajuns să vorbim despre chestii mai generale ca ce e viața și încotro se îndreaptă omenirea. A ieșit un interviu destul de mișto de citit, datorită ei, bineînțeles.

interior zero

De multă vreme nu am mai avut o aversiune atât de puternică pentru niște personaje de carte așa cum am avut față de cele din cartea ta.  Îmi venea să le pocnesc pe toate, mai puțin pe Cristina, firește. Cum ai reușit să creezi niște personaje așa enervante?

Îmi crește inima când citesc întrebarea asta. Dacă-ți venea să le pocnești, înseamnă că au reușit să te atragă în text și că au părut reale. Asta e o provocare mare pentru un scriitor, zic eu, să creeze personaje din realitate, nu din cărți. Am fost destul de concentrată pe personaje și pe atmosferă în cartea asta și mai puțin pe construirea și dezvoltarea intrigii și asta cred că s-a întâmplat pentru că romanul a venit după două volume de proză scurtă. Am fost multă vreme autoare de proză scurtă, iar acolo e esențial să-ți cunoști personajul și să știi să decupezi textul. Cum am reușit să le creez? Nu știu exact cum am reușit să le creez, dar fiecare personaj din carte e un colaj de personaje reale și cred că am o atenție deosebită când vine vorba de oameni, îmi place să-i urmăresc, să-i observ, să-mi imaginez ce-ar face în cutare sau cutare situație.

Personajele tale sunt foarte reale, sunt oameni pe care fiecare dintre noi îi întâlnește cel puțin o dată în viață, poate chiar noi suntem personajele respective din când în când. Ce îi face pe oameni să devină așa nesuferiți?

Probabil contextul. Fiecare dintre noi e un munte alcătuit din straturi și straturi de sedimente, ne mai bate vântul, ni se mai dezgheață zăpezile… Câteodată nu știi nici tu ce frustrări și conflicte latente zac acolo și izbucnesc de la o scânteie minusculă. Dar dacă cei din jurul tău sunt nesuferiți sau nu, mai depinde și de cât de permeabil ești tu ca om. Dacă absorbi totul prin toții porii, ghinion. Lumea o să fie tot timpul plină de urzici, o să te umpli de bășici pe picioare. Eu aștept să mai treacă anii, am auzit că de la o vârstă încolo o să fie mai ușor.

Cristina, personajul tău principal, e o fată bună, care parcă n-are forța să-i pună la punct pe manipulatorii din jurul ei, deși îi vede foarte bine pe fiecare în parte. De ce nu se poate aduna să le dea replica aia care să-i pună la locul lor pentru totdeauna?

Probabil pentru că știe că n-are cum să-i pună la punct pentru totdeauna cu o replică. Sau cu un șir de replici. Poate se simte prea neînsemnată. Poate se teme de conflictele pe care le-ar stârni. Știe că soluția cea mai potrivită pentru ea ar fi să plece, dar uite că nici asta nu are curaj să facă.

lavinia sursa capital cultural ro

Lavinia Braniște. Foto: Ciprian Hord

În timp ce citeam cartea ta mi-am readus aminte în ce hal au ajuns, într-adevăr, unii oameni. Mi-am amintit de experiențe similare de-ale mele și de povești de-ale prietenilor mei. Ce naibii ne face să fim falși, răutăcioși, încrâncenați?

Nu cred că suntem mai buni sau mai răi decât în alte epoci. Oamenii sunt cum sunt dintotdeauna. Unii sunt mai toxici decât alții, dar până la urmă sunt așa pentru că vor să se protejeze, așa înțeleg ei să lupte pentru valorile lor, oricare ar fi acestea. În general încerc să-i înțeleg pe oameni și să nu-i judec prea aspru, dar cu unii îmi pierd și eu răbdarea și atunci pur și simplu mă țin la distanță de ei. Eu funcționez pe energii foarte joase, nu am resurse să țip, să fac scandal, să pornesc revoluții, așa că prefer ca pe ăștia încrâncenați să nu-i confrunt, ci să le întorc spatele. Așa înțelege sistemul meu să proceseze situația și să se conserve.

Cred că tot ce e toxic în oameni vine dintr-un conflict interior, dintr-un disconfort cu propria persoană, pentru depășirea căruia uneori nu de de ajuns nici o viață de om. Cred că atunci când ai găsit un loc confortabil în interiorul tău, și lumea din jur devine un loc confortabil.

Povestea Cristinei e și povestea multor oameni tineri care cred că e suficient să termini o facultate, să găsești un job bun, apoi unul și mai bun, să crești, pur și simplu, pas cu pas până când viața începe să pară bună. Dar de fapt nu prea se întâmplă drumul ăsta. Ți s-a întâmplat și ție să crezi așa, dar să fii trezită la realitate? Cum te-ai simțit să constați distanța dintre ce ți-ai imaginat și ceea ce e, de fapt?

Da, mi s-a întâmplat, și din păcate s-a întâmplat târziu, fiindcă am stat în școală până pe la 28 de ani și apoi m-am trezit handicapată pe piața muncii. Am avut o perioadă de răzvrătire, am fost dezamăgită de alegerile mele, am crezut că educația o să mă salveze și n-a fost așa. Și apoi și față de familie am fost furioasă, că mi-au prezentat în copilărie viața de adult ca pe ceva frumos, unde toate merg șnur, mâncarea pică din cer, chiria nu există, lucrezi ce-ți place, relațiile vin de la sine. „Când o să te faci mare…” era o poveste așa frumoasă, era Disney. Acum m-am mai calmat, înaintez cu pași mici, nu mă mai gândesc la lucruri mari și imposibile, nu mă mai gândesc la viitorul îndepărtat, ăsta nu mai există pentru mine. Nu-mi construiesc viața în jurul unor așteptări. M-am debarasat și de trecut și de viitor și realitatea e mult mai ușor de acceptat acum. Cred că e important să ne debarasăm de povara asta a viitorului strălucit pe care trebuie să ni-l construim cu orice preț.

lavinia braniste adi bulboaca

Interior zero e un roman care vorbește pe bune despre lumea în care trăim. Foto: Adi Bulboacă

Ce să facă oamenii precum Cristina care-s lucizi, binevoitori, blânzi într-o lume ca asta?

Omul e o specie de succes care a năpădit pământul pentru că e foarte adaptabil. Mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu surprinsă de corpul și de mintea mea care s-au adaptat ușor la niște împrejurări. Cred că oamenii lucizi ar trebui să se adapteze: lumea e un loc foarte bogat (nici mai veninos, nici mai blând decât acum două mii sau cinci mii de ani) de unde poți să decupezi ce-ți trebuie. Oricine își poate găsi o mică haită căreia să-i aparțină, poate găsi o cărare prin hățiș. Poate uneori ești prea prins în ale tale ca să vezi soluția, dar dacă faci un pas în spate, lucrurile se mai limpezesc.

Mi se pare un pic aiurea să-i dau înainte cu înțelepciune meta, fără să precizez cât de mult cred că banii aduc fericirea. Mai ales într-o țară ca a noastră, unde munca e atât de ieftină și atât de mulți dintre noi, deși merg opt ore pe zi la lucru, trăiesc la limită. Mare parte din amărăciunea noastră vine și din frustrarea financiară, desigur. Când publicitatea îți înșurubează în creier că meriți o cremă de mâini sau o mașină, dar nu tu ai bani nici de mâncare, pentru ce mai „merită” să trăiești? Poate că unui bogat nu i se schimbă viața când devine și mai bogat, dar pentru cineva de condiție modestă, o ameliorare a situației financiare aduce cu sine fără îndoială și o îmbunătățire a calității vieții. Nu e numai vina noastră că nu ne descurcăm. Merităm un stat care să aibă mai multă grijă de noi.

Nu vreau să fie o discuție într-un ton pesimist, dar nici n-am găsit abordarea optimistă din povestea ta. Cum iese un om dintr-o situație de viață nașpa ca a Cristinei, o stare în care, concret, nu poți pune punctul pe I că se întâmplă ceva rău și, cu toate astea, trăiești zi de zi sentimentul iadului pe pământ?

Există un echilibru natural al lucrurilor. Ceva tot te scoate din situația asta la un moment dat, cum a fost și cazul Cristinei. Au luat alții deciziile pentru ea: firma s-a închis, deci a scăpat de job, bărbații s-au dat la fund, deci a ieșit din relațiile alea păguboase. Optimismul cărții vine la final de tot. Când am scris ultimul paragraf și am pus punct, am simțit la modul cel mai sincer că de-asta am scris cartea asta, pentru acel ultim paragraf, în care spune clar ce este iubirea. Când e clar că fiecare are îngerul lui păzitor, oricare ar fi acesta. Fiindcă romanul, așa cum îl văd eu acum, la un an și jumătate după ce l-am scris, este o interogație despre iubire și despre bine. Ce este binele? Când poți să spui (cu argumente precise) că nu îți este bine? Cum poți să spui că nu-ți este bine – când conform criteriilor societății contemporane, le ai, cum-necum, pe toate (job, relație „modernă”, cluburi etc.) – și să nu te simți vinovat că te plângi? Și dacă binele nu e în tiparele societății? Ea nu vrea mai mult, vrea altceva. Și cred că are în permanență plasa de siguranță, ceea ce face ca dracul să nu fie atât de negru până la urmă.

Mulți prieteni de-ai mei au citit și au recomandat cartea ta. Personal, e una dintre cărțile mele preferate din 2017. De ce crezi că mulți am rezonat cu ce ai scris tu acolo?

Nu știu. A fost o surpriză și pentru mine că multă lume a rezonat. Cu siguranță n-am avut o rețetă și nu m-am gândit să fiu pe placul unui anumit tip de public. Doar am fost sinceră cu mine și cu personajul meu și l-am lăsat să mă ducă prin poveste, așa cum i-a dus și pe cititori.

Lavinia Braniște la Creative Mornings București. Povestește la fel de savuros cum scrie.

În final, recomandă-ne, te rog, trei titluri ale unor autori români pe care i-ai citit recent și care ți-au plăcut mult.

Am citit recent o carte mai veche a Ioanei Bradea, care mi-a scăpat la vremea ei, „Băgău” (EST, 2004), despre o tânără care lucrează la o linie erotică. Scrisă extrem de frumos, îndrăzneț și sensibil, cu o atmosferă care rămâne cu tine multă vreme după aceea. Sper să se reediteze la un moment dat, nu cred că se mai găsește pe undeva acum. Aș mai recomanda cartea Anei DraguMâini cuminți. ”Copilul meu autist” (Polirom, 2014), cred că titlul spune tot, e într-o colecție de non-ficțiune. Și aș mai recomanda și cea mai recentă carte de poezie a Elenei Vlădăreanu, „Bani. Muncă. Timp liber” (Nemira, 2017). Mi se pare ciudat să spun „despre ce” este o carte de poezie, dar este despre cum e să fii artistă și să și supraviețuiești în ecuația asta cu munca și banii.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s