Oameni, Timp liber

„Aici e casa mea”

Sunt de patru zile în munții Himalaya. Fac traseul Poon Hill, considerat în toate cărțile de călătorii ca cel mai ușor traseu, mai ales pentru începători. Eu, însă, nu am mai urcat pe munte de când eram copil așa că mă simt, în fiecare zi, ca și când ar fi ultima. Totuși, oscilez între sentimentul că o să-mi dau duhul și gândul că data viitoare mă voi urca pe Everest cât aș bate din palme.

Am aflat că Annapurna I (8091 m) are base camp-ul (Annapurna Base Camp – 3704 m) la încă șase zile de mers pe jos de unde sunt eu și că drumul nu e greu. De fapt, traseul până acolo durează chiar mai puțin, dar după 3000 de metri e nevoie să faci du-te-vino între înălțimi ca să te obișnuiești cu altitudinea și să nu ai AMS (acute mountain sickness) de care sunt avertizată și-n permisul de trekking pe care-l primesc la intrarea în parcul național Annapurna, cu tot cu poza mea. În orice moment, responsabilii cu parcul național știu că sunt hai-hui p-acolo și-mi știu traseul, așa că dacă se întâmplă ceva, mă vor căuta.

IMG_20180314_095919.jpg

O mamă își spală copilul într-un sat din munții Himalaya

Totuși, de fiecare dată când simt că se apropie momentul în care îmi plâng de milă, se întâmplă câte ceva. În fiecare zi sunt ultima din grup care ajunge la destinație, însă sunt două motive pentru asta: merg încet și casc prea mult gura la ce e în jur. Vorbesc cu oricine îmi iese în cale: copii, alți drumeți, ghizi, porteri, localnici. Unii înțeleg ce spun și-mi răspund, cu alții comunic prin semne, însă naiba știe ce ne spunem de fapt, iar cu cei mai mulți doar îmi zâmbesc, cine mai are energie să scoată ceva pe gură? De obicei, copiii apar atunci când înjur printre dinți.

Vin sau se duc la școală, îmbrăcați în uniformă și-n șlapi, și sar pe lângă mine ca niște căprițe în timp ce eu, cu ghetele mele de munte cumpărate la un preț redus de la Intersport, calc pe pietre de parcă încerc să merg pe apă. Știu că râd de mine că le cunosc deja zâmbetele de ”ce prostănacă e asta”, dar nu mă supăr, și eu gândesc despre mine uneori același lucru și mă apucă râsul că până la urmă mă uit la mine însămi din afară și-mi dau seama cum arăt.

IMG_20180316_072532_265.jpg

Vedere spre Annapurna de Sud (7219 m)

Când împlinesc șapte ani și încep studiile, copiii, obișnuiți să alerge în picioarele goale pe pietre, noroi, nisip și iarbă, primesc pantofi. Însă nu știu să meargă cu ei că nu-s obișnuiți și mai mult îi încurcă. Așa că se descalță, îi bagă în ghiozdan, aleargă până la școală în picioarele goale și acolo se încalță înapoi. Când aud povestea asta mă uit lung la toți care trec prin jurul meu și-mi zic sec ”puterea obișnuinței” și-mi aduc aminte de un ghid al unui grup chinez cu care mă întâlnesc zilnic pe traseu și uneori la cabane și care mi-a zis ”dacă vrei să fii maimuță ca noi, trebuie să stai p-aici șase-șapte ani”. De atunci îmi zice ”bună, maimuță blondă” în fiecare zi când mă vede și chicotește. E simpatic și vorbește chineza la perfecție și e singurul din gura căruia chineza nu sună ca o sabie care te taie și te lasă lat pe potecă.

Fetița cu două cozi lungi îmi răspunde în engleză că vine de la școală și merge alături de mine, mereu cu un pas-doi înainte pentru că eu merg pur și simplu prea încet. Dar am de coborât trepte înalte și mă doare genunchiul drept și până la urmă eu nu-s fetița munților, deci trebuie să încetez să mă compar cu un copil de opt ani. Mă întreabă ce fac p-acolo. Propriu-zis, nu fac nimic. Sunt pe un traseu pe care încerc să-l termin și mă bucur de peisaje. Îi zic că pentru mine faptul că pot vedea cu ochii mei munți înalți de 7000 și 8000 de metri e o premieră și că d-aia sunt acolo. Ea ridică din umeri, ca și când ce mare lucru, că ea îi vede zilnic, așa că nu insist. Îi spun că are o țară frumoasă și că e norocoasă fiindcă trăiește unde trăiește.

IMG_20180316_121955.jpg

Copii la școală în munții Himalaya

”Uite, aici e casa mea”, îmi spune brusc și-mi arată un fel de șură cu paie care arată ca un grajd pentru animale. În fața casei, mama ei spală haine, o strigă, mă arată cu degetul, îi spune cine sunt, sper că nu vreo maimuță blondă, mama îmi face cu mâna, îi fac și eu. Apoi fata mă salută și intră în curte. E unul dintre oamenii care n-au nimic și au totul. Așa sunt cei mai mulți dintre nepalezi, simpli și veseli. Când n-ai pentru ce să tragi cu dinții și când toată viața ai avut puțin, nu ți-e frică de nimic, n-ai de ce să fii supărat, îndârjit, speriat.

Ai o casă mică, cu strictul necesar și din curte vezi munți de 7000 și 8000 de metri pentru care alții vin de la 10-12 ore depărtare cu avionul și traversează niște fusuri orare doar ca să fie acolo. Nemți, francezi, norvegieni și, uneori, români poposesc într-o lume nouă, curată, fără pretenții și ifose, ca să vadă unele dintre cele mai grozave priveliști de pe pământ și ca să zâmbească din inimă alături de copii care zburdă de colo, colo, liniștiți, împăcați și bucuroși că pot vorbi limba engleză și pot întreba orice doresc pe cei ca noi, care ne minunăm când ne amintim că totul e frumos când e simplu.

IMG_20180313_104637.jpg

Am ajuns în Nepal între 8 și 20 martie datorită lui Rezan și programului Călătorie spirituală în Nepal. Călătorie spirituală în Nepal II va avea loc între 8 și 20 noiembrie și dacă te interesează o experiență similară, intră pe pagina de Facebook și află mai multe informații.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s