Oameni, Timp liber

U – July 22 – un film pe care îl trăiești cu sufletul la gură

Aseară am mers să văd, în sfârșit, U – 22 iulie, filmul regizat de norvegianul Erik Poppe, despre masacrul de pe insula Utoya din 22 iulie 2011, când extremistul de dreapta Anders Breivik, atunci în vârstă de 32 de ani, a detonat o mașină-capcană lângă guvernul din Oslo, apoi a omorât 77 de tineri, membri ai Partidului Laburist, care erau în tabără, pe insula aflată la 40 de kilometri de capitala Norvegiei. De ce-a făcut Breivik asta? Pentru că el considera că Partidul Laburist, care era la guvernare la acea vreme, are o politică prea permisivă cu imigranții și că numărul lor în creștere va duce, în cele din urmă, la islamizarea Europei. Pe scurt, a vrut să îi pedepsească.

Filmul, lansat în 2017, la șase ani de la evenimente, urmărește povestea imaginară, dar bazată pe mărturiile reale ale supraviețuitorilor, a lui Kaja, o adolescentă care, în timpul atacului, își pune propria viață în pericol pentru a o găsi pe sora mai mică, Emilie. Situații similare au existat cu adevărat pe 22 iulie 2011, iar pe unele dintre ele le poți citi în cartea ”Unul dintre noi”, scrisă de jurnalista novergiană Åsne Seierstad, și tradusă grozav în limba română de Simina Răchițeanu.

Åsne Seierstad a documentat, în cartea sa, atât viața lui Anders Breivik, criminalul condamnat la 22 de ani de închisoare (pedeapsa maximă care există în Norvegia), dar care cel mai probabil va rămâne închis pe viață, așa cum merită, cât și viața unora dintre adolescenții care au murit și au supraviețuit cu răni foarte grave în acele ore de teroare. Cartea, care numără peste 600 de pagini, este o lucrare grozavă pe care v-o recomand și care încearcă să explice cum s-a ajuns la ziua de 22 iulie 2011.

Înapoi la film, cele 90 de minute ne înfățișează teroarea prin care cei peste 300 de copii au trecut în 2011 (77 de morți, 99 de răniți și 300 cu traume psihice grave). A fost practic o vânătoare de oameni în care doar cei mai norocoși dintre ei au scăpat. O insulă de dimensiuni reduse, mult spațiu deschis, care nu a lăsat loc pentru ascunzători, o Poliție prost organizată și depășită de evenimente, toate astea sunt câteva dintre motivele masacrului de pe insulă.

ut2.jpg

Felul în care s-a filmat pelicula te pune și pe tine, privitor, în starea pe care au trăit-o atunci acei copii, te simți hăituit, speriat, nu știi din ce parte vine pericolul, habar n-ai încotro s-o iei, te bazezi pe instinct și pe noroc, în timp ce, în jurul tău, tinerii aleargă și țipă. Scenele mi-au adus aminte, într-un fel, de videoclipul Voodoo People de la Prodigy. Tinerii din film sunt adolescenți obișnuiți, fără background în actorie.

Filmul, precum și cartea, sunt tulburătoare, însă merită cu vârf și îndesat pentru că ne pun la curent cu un fenomen real și în creștere în Europa: revenirea mișcărilor de extremă dreapta și a adepților săi, care cred că au toate motivele să-și facă dușmani din oamenii care nu sunt și nu gândesc ca ei.

În România, un astfel de grup recent apărut e Coaliția pentru Familie, care prin ideile sale urmărește restrângerea libertăților personale și a drepturilor civile și adoptă un discurs naționalist, în care temele patrotice și religioase justifică, în opinia lor, inițiative cetățenești de tipul referendumului pentru redefinirea familiei sau, pe viitor, interzicerea metodelor contraceptive în rândul femeilor sau a avortului.

Pe pagina de Facebook a filmului poți vedea când va mai fi ecranizat în București. Eu l-am văzut la Elvira Popescu.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s