Oameni, Sport, Timp liber

Am citit biografia Serenei Williams și îmi place și mai mult de ea

Mi-a plăcut dintotdeauna Serena Williams pentru că nu cred că e ușor să fii ea. Una dintre cele mai mari jucătoare de tenis ale tuturor timpurilor a fost mereu în gura multora din simplul motiv că nu face, nu joacă și nu arată ca majoritatea jucătoarelor de tenis. Simplu spus, că tot e o temă modernă, e un om care a trebuit să învețe să trăiască cu bullying-ul. Paradoxul e că, chiar dacă mulți dintre noi credem că e mișto să fii atipic și rebel, când cineva ca Serena chiar e așa, spiritul critic al multora își face simțit prezența imediat pentru a o sancționa.

Să-i punem pe alții la colț e un joc preferat de mulți chiar dacă acei ”alții” sunt oameni pe care nu-i vom cunoaște niciodată și despre care, de fapt, nici nu prea ne pasă, cu adevărat. Poate tocmai de aceea, pentru mulți, Serena e întruchiparea perfectă a omului despre care se poate spune orice fiindcă e doar un personaj, undeva, departe, deci judecățile noastre nu-s așa importante. Într-adevăr, poate că la urechile Serenei nu vor ajunge niciodată observațiile noastre, însă următoarea idee merită un moment de reflecție: de ce să vorbim și să gândim urât despre un om care e departe de noi?

Sunt o mulțime de momente în care Serena ne-a făcut să credem că a sărit calul prin comportamentul ei – exemplul cel mai recent e finala de la US Open jucată cu Naomi Osaka, care a și înfrânt-o după un moment tensionat și foarte dezbătut – însă mie tocmai asta îmi place la ea, că dacă simte că e nedreptățită, o va spune. De ce? Pentru că asta e firea ei și, citindu-i autobiografia, veți înțelege că așa a fost dintotdeauna. Însă Serena nu e vreo inconștientă, un copil mare care bate cu picioarele în zgură cerând atenție și recunoaștere, ci un om care-și dă foarte bine seama că e ceea ce e: temperamentală, cu multe opinii, bătăioasă și hotărâtă, cu orice preț, să zică ce are de zis.

ser4.jpg

Sigur, pentru gustul multora, Serena poate apărea drept prea mult, obositoare, un om care nu știe unde să pună punct propoziției. Pentru mine, ea e acea femeie care-și apără teritoriul pentru că pune pasiune în ceea ce face și pentru că, la finalul zilei, pe terenul de tenis, atunci când are vreo dispută cu vreo jucătoare sau vreun arbitru, ea își apără anii de muncă pe care i-a investit în acest sport. Pentru mine, treaba asta e super ok.

În autobiografia ”Pe linie” scrisă alături de Daniel Paisner, în 2009, pe când avea 27 de ani și tradusă în română în 2014 la editura Victoria Books, Serena Williams se prezintă cu onestitate și fără să-și ceară scuze pentru cine este. Ea își cunoaște foarte bine punctele tari și pe cele slabe (nu le numesc calități și defecte pentru că, așa cum am scris, ceea ce unii consideră la ea ca fiind defecte, eu le percep ca făcând parte din natura ei puternică de femeie care își asumă cine este), însă nu vorbește despre ele cu trufie, ci cu înțelegerea pe care, poate, orice om ar fi bine s-o aibă vizavi de el însuși: că suntem un ghem de sentimente și comportamente, uneori contradictorii, pe care tot ce putem să facem e să-l desfacem în speranța că, în cele din urmă, îl vom și înțelege.

Serena a jucat tenis toată viața ei inspirată de doi părinți care le-au pus pe toate cele cinci surori Williams pe acest drum, însă numai de două dintre ele s-a prins microbul tenisului până la performanță: de ea și de sora ei, Venus. Tatăl ei este în continuare antrenorul ei, un om care, pentru fiicele lui, a învățat tenis din toate sursele posibile pentru că, într-o zi, la televizor, omul a văzut câți bani fac jucătorii de tenis și atunci și-a zis că e o bună posibilitate să încerce și familia lui să ajungă acolo. Un vis pur american, nu? Poate, însă față de mulți dintre noi care avem visuri, el chiar a fost perseverent până când, peste ani, a ajuns unde și-a imaginat.

Tot din carte aflăm despre spiritul de competiție al Serenei și despre pasiunea ei pentru modă și pentru outfit-uri crazy, cum adesea am putut-o vedea pe terenul de tenis, dar și despre relația cu surorile ei și atmosfera de familie pe care aș caracteriza-o drept una încurajatoare, în care încrederea în copii și-n potențialul lor a fost investiția unor părinți care, în mod clar, le iubesc enorm pe toate și vor ce e mai bun pentru ele.

ser3.jpg

Pe alocuri, poate, scriitura va părea redundantă, căci multe dintre ideile Serenei se repetă, cam în maniera în care ea a citit, de multe ori, aceleași mantre motivaționale, pe teren și-n afara lui, pentru a construi încrederea și concentrarea înainte de vreun antrenament ori meci. E un capitol mișto în care povestește cum tatăl ei, când erau toate mici și jucau tenis pe terenul public din spatele blocului, punea foi mari cu citate motivaționale pe gardul care împrejmuia terenul astfel încât, oriunde s-ar fi uitat, fetele să le poată citi. Tocmai de aceea am identificat autobiografia ei ca fiind, pe alocuri, gândită ca o carte motivațională în care anumite idei în care ea crede se repetă.

E o carte care mi-a plăcut mult, care se citește ușor și care, poate, vă va ajuta s-o cunoașteți pe Serena și, deci, s-o îndrăgiți mai departe de cum vi se pare că arată și se poartă pe terenul de tenis, mai departe, de fapt, de propriile prejudecăți despre cum ar trebui să fie și să se poarte o jucătoare de tenis, o femeie, Serena.

Standard

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s